author
stringclasses 19
values | title
stringlengths 4
133
| paragraph
stringlengths 2
3k
| word_count
int64 1
502
|
|---|---|---|---|
Costache Negruzzi | Amintiri de junețe | În cap avea un șlic de o circoferență cel puțin de șapte palme. Într-un cuvânt, orice damă l-ar fi văzut în ceasul acela nu s-ar fi putut opri de a se coti cu vecina sa și de a zice în jargonul vremii de atunci: ah, psihimu, uită-te cât e de nostim! Chipul său era, de nu frumos, dar plăcut. Lafater, din cea întăi vedere, l-ar fi judecat după fruntea lui strâmtă, buzile groase și sprincenile rădicate cu disproporție dasupra ochilor; dar și nefiind cineva fizionomist putea, fără a se greși, să-l boteze de nătărău, după căutătura cea speriată și neclintirea figurei sale. În camera unde intră, pe un crevat cu perdele ponceau, șădea o fetișoară rezămată într-un cot pe perină. Fusta ei de atlaz albastru deschis, de sub care se zărea un picioruș gras și mic; părul ei castaniu ce se slobozea în unde de mătase pe albii ei grumazi; poziția ei cea lenoasă, în sfârșit lumina murindă a unei lampe ar fi înflăcărat pe Xenocrat, dacă ar fi fost la Iași la 1827, în camera aceea. Zău era frumoasă tânăra fată! când însă și-a întors tânjitorii ochi căprii, umbriți de lungi gene și scăldați într-o rouă de desfătare, când s-a repezit și a apucat în brațe pe tânărul ce intrase, trebuia să aibă cineva toată nesimțirea lui, ca să nu cadă amețit la picioarile ei. | 226 |
Costache Negruzzi | Amintiri de junețe | — Ah! tu ești, Iancule, tu ești! Vezi că eu te așteptam. Gândeam la tine, pentru că numai la tine gândesc. Pesemne tu nu știi că te iubesc mai mult decât orice alt pe lumea asta și tu iar mă iubești. Așa e că mă iubești? Nu voi să mă iubească alții. Zică ce-a vrea lumea, eu te iubesc — ș-apoi ce-mi pasă de lume. Tu ești al meu! al meu! Te iubesc, te sărut, suflețelul meu! Și gingașa copilă îl acoperea de sărutări focoase. — Ce te-ai făcut de o săptămână de când nu te-am văzut? Unde ai fost? Oh! ți-am scris și nici n-ai vrut să-mi răspunzi. Când ai ști cât am plâns! Uită-te, ochii mei sunt roșii încă; așa e că sunt roșii? Spune-mi, mă iubești? — Mă întrebi un lucru care poate ți l-am spus de o mie de ori, răspunse cu răceală nesimțitul amorez. — Caraimane, dă-mi un ciubuc! Un arnăut mustăcios intră și întinse stăpânului său un lung ciubuc. Într-un minut, cămăruța se umplu de un fum gros, pintre care Zoe se zărea ca o zeiță prin nori. Această întrerumpere a unei vorbe amorezate pătrunse pe biata fată , care tăcu, lăsând să scape din sânul ei o oftare de acele ce sfâșie inimi. | 210 |
Costache Negruzzi | Amintiri de junețe | — Mi-ai scris că ai să-mi spui un lucru mare. Să vedem, ce este? spune, pentru că n-am când zăbovi, adăogă tânărul, scuturând ciubucul. — Ah! zise Zoe, înturnându-și lăcrâmații ochi spre el, odinioară îți părea că zboară ceasurile ca minutile lângă mine; atunci mă iubeai, acum nu mă mai iubești ca atunci, măcar că eu tot aceea sunt și tot aseminea te iubesc. Oh! Iancule, tu niciodată nu vei ajunge la acel grad a dragostei care eu îți păstrez! Preaiubitul meu! spune-mi, când mă vei numi soția ta? Când voi putea a nu mai tăinui de lume acest amor de care inima mea este plină? Vezi tu, acesta e singurul meu gând. Știi poziția mea. Știi că de am greșit, pentru tine numai am fost o slabă fată. Ah! când ai ști cât sunt de fericită! am să-ți spui o veste care a să te împle de bucurie. Eu o să fiu mumă! — Și copila își ascunse rumena față în sânul coconașului. Întru auzul cuvântului acestuia, Iancu s-a posomorât, a băgat mâna în buzunar, și scoțând niște metanii de coral de vro doi coți de lungi, începu a se juca cu ele, preîmblându-să în lung și în larg prin mica cămăruță. | 203 |
Costache Negruzzi | Amintiri de junețe | Zoe îl privea neclintită. — Ascultă, draga mea; cred că nu te îndoiești cum că te iubesc. Vestea ce mi-ai dat m-a împlut de bucurie. Dar văd niște mari piedici la însoțirea noastră. Unchiul meu a aflat legătura noastră și e foarte mânios asupra mea. Îmi zice că nu e de cinstea mea să iau o fată săracă, orfană și câte altele. Eu însă nu zic că nu te voi lua, dar trebuie răbdare. Să vedem. Mișelul! vorbile lui era loviri de cuțit pentru Zoe. Ea tremura. — Vai mie, nenorocita! iată la ce am ajuns! iată în ce stare mai adus! mă desprețuiești după ce m-ai înșălat! nu ți-e milă de o ticăloasă fată, pe care ai adimenit-o cu juruinți mincinoase. Găsești pretexturi ca să mă părăsești și pe mine și pe copilul tău. Nu te temi de păcat! nu socotești că voi muri dacă m-îi lăsa! oh! fie-ți milă! fie-ți milă! Și sărmana se târa la picioarile lui, vărsând șiroaie de lacrimi și frângându-și mâinile. — Cugetă că de mă vei părăsi, voi muri negreșit și vei avea a da seamă lui Dumnezeu, pe care de atâte ori l-ai luat martur jurămintelor tale. Suspinurile înădușiră glasul fragedii copile, care acum întăi începuse a gâci inima amorezului său. | 209 |
Costache Negruzzi | Amintiri de junețe | Sfărămată de durere, căzu leșinată la picioarile lui. Iancu o râdică și o puse în pat, după aceea, chemând pe bătrâna ei slujnică, a lăsat-o lângă ea. El a ieșit și s-a suit în calească. — La bal, la curte! a strigat arnăutul vizitiului, și caleasca a purces ca vântul. "Deșanțată pretenție! zicea coconașul răsucindu-și mustețile. Zice că i-am jurat s-o iau, ca când astfel de jurăminte se mai țin vreodată". II „Cinga il brando, ed abbia questa L'asta in pugno, e l'elmo in testa E con Pallade in bellezza Già potrebbe contrastar.” METASTASIO' Zoe era fiica unui boierinaș, care prin slujbile sale se ridicase la o treaptă cinstită. Încă în fașe, pierduse pe maică-sa, iar la vrâsta de cincisprezece ani, moartea o lipsise și de tatăl său. De atunci, sărmana fată, lăsând o moșioară, iubitul loc a copilăriei sale, care rămăsesă moștenire fraților ei, venise la Iași. Curând n-a lipsit a se molipsi de aerul acestui oraș. Se văzu încungiurată de o droaie de curtezani, pe care îi trăgea deosebita ei frumusețe. Focul juneții și simplitatea creșterii sale o făcură să plece urechea la măgulirile desfrânaților. Ea iubi, iubi, oh! cum iubi! Neștiind ce e amorul și neprepuind urmările lui, se dete cu totul la această patimă dulce și amară, plăcută și groaznică. | 214 |
Costache Negruzzi | Amintiri de junețe | Se dete cu gând, cu inimă, cu suflet. Iată o întâmplare ce va arăta ce fel iubea tânăra copilă. Cel întăi ce găsi loc în inima ei fu un ofițer al gvardiei curții; tânăr galant, cinstit și birbant, Iliescul era cu totul contra coconașului, pe care l-am văzut figurând la începutul acestei foarte adevărate istorii. Frumos și bine făcut, el n-a avut multă greutate a câștiga inima ei. El o iubea și se mira că o iubește ca și în ziua când culesese cea întăi dulce sărutare pe buzele ei. Și deși Zoe nu cunoștea adimenirile cochetăriei, tot însă ținu în lanțul ei pe fluturatecul tânăr o lună de zile! O lună de zile pentru Iliescul era o vecinicie. Începu a se sătura de un amor fără sfezi, fără împăcăciuni și fără rivali. Se aruncă iarăși în vârtejul lumei. Într-o zi, el dormea după prânz. Un arnăut veni în curtea lui, merse drept la camera unde el dormea, deschise ușa, intră și, scoțând un pistol din cingătoare, îl slobozi în el. Glonțul trecu alăturea cu capul tânărului, bortili perina pe care se răzăma și se înfipse într-o cărămidă din părete, a căria sfărămături să reîntoarseră și căzu pe pieptul dormitorului. Iliescul sări și se răpezi ca fulgerul la noul venit, care scosese al doilea pistol. | 215 |
Costache Negruzzi | Amintiri de junețe | Arma i se smânci din mână și o îmbrâncătură aruncă pe ucigaș pe o canapea. Negreșit că ceasul morții ar fi sunat pentru acel cutezător, dacă în căderea sa, turbanul nu i s-ar fi desfășurat. Niște coame castanii undoioase se răsfirară peste umerii și pieptarul lui înfirat. Aceasta era Zoe. — Doamne sfinte! strigă tânărul cunoscându-o, tu ești, Zoe, cine ar fi putut crede! tu ești care vrei să mă omori! aceasta e răsplata dragostei mele? Vrei să mă omori! și pentru ce? — Pentru că ești un nelegiuit, strigă fata cu un glas precurmat de suspinuri, pentru că mă vinzi, pentru că desprețuiești amorul meu și pentru că ai gândit că vei putea, după ce m-ai învățat dragostea, după ce mi-ai arătat dulceața vieții, să mă lepezi ca pe o jucărie ce nu-ți mai place! nesocotitule! pesemne nu știi că pe noi, femeile, dacă un paing ne sparie, moartea nici cum nu ne îngrozește? Iată dovada vânzării tale, și îi tinse un bilet scris pe o hârtie roză. — Cetește, ticălosule! sau mai bine las-să ți-l cetesc eu. Ascultă: "Stăpâna mea! mă învinovățești nedrept. Cum ai putut crede că o proastă fetișoară mă va face să fiu necredincios acei ce singură împărățește în inima mea? | 206 |
Costache Negruzzi | Amintiri de junețe | Nădăjduiesc să-ți dovedesc în astă-seară că de am și fost poate rătăcit, o secundă n-am încetat de a fi pentru de-a pururea, al dumitale credincios rob." A! ticălosule! nu e slova ta? Tăgăduiești, zi că n-ai scris răvașul acesta; o proastă fetișoară! oh! mă defaimă pentru că-l iubesc din toată inima. — Acest răvaș e pentru tine, zise Iliescul învălmășit. — Pentru mine! și de când mi-ai schimbat numele de iubită pe acel de stăpână? Când mi-ai mai zis vrodată dumneata? A! nu căuta să mă amăgești, căci dacă mâna mi-a tremurat astăzi, să știi că altă dată va fi mai sigură. — Omoară-mă dar, adaose Iliescul cu un aer teatral, neștiind ce să mai zică; omoară-mă, dacă te supără amorul meu. Văd că cauți pricinuiri și iai de dovadă însuși încredințările dragostei mele. Omoară-mă! viața-mi e nesuferită fără amorul tău. Iată pistolul, și ca să nu mă greșești, razămă țeava de inima mea, îl țiu eu, n-ai decât să tragi piedica. Zicând, dezvălește pieptul și se apropie de fetișoară. El era atât de frumos, întristarea răspândită pe fața lui arăta atâta adevăr, încât gingașa copilă se simți pătrunsă și înfiorată de o faptă la care o împinsese o pornire furioasă de gelozie. | 203 |
Costache Negruzzi | Amintiri de junețe | — Oh! eram să te omor, a strigat plângând, Dumnezeul meu! cum am putut avea un așa gând! să te omor pe tine, pe care te iubesc cu sufletul! și apoi ce aș fi făcut singură pe lume? Vezi tu, crudule, când am slobozit pistolul în tine, nu știu ce putere străină și amarnică îmi împingea mâna. Socoteam că te-am omorât și voiam să mă omor și pe mine. Dar tu nu ești rănit? Tu mă iubești, așa e? Răvașul a fost pentru mine! oh! zvârle pistolul acela, că mi-e frică de el. Și se aruncă în brațele lui. După ce, peste un ceas, Zoe ieși într-un fiacru și se duse, Iliescul se îmbrăcă cu dulama lui stacojie cusută numai fir; se încinse pe deasupra șalului cu o curea lată, coperită cu ținte aurite, în care băgă două pistoale suflate cu aur și atârnă pe coapsa stângă o sabie încovoiată. La scară îl aștepta un frumos armăsar negru. Ieșind, văzu arnăuții săi, care sta roată împregiur. — Ascultați, le zise; astăzi un tâlhar a intrat la mine când dormeam. A slobozit un pistol asupră-mi, dar nu m-a nimerit. Nu am putut pune mâna pe el și a scăpat. Să nu mor creștin, ci spurcat ca voi, dacă va mai intra cineva la mine, fără să-mi dați mai nainte de știre, de nu, veți lua fiecare câte o sută baltage cârjaliești pe talpe. | 232 |
Costache Negruzzi | Amintiri de junețe | Știți că-mi împlinesc juruințile. Arnăuții strigară: mașalla! închinându-să pănă la pământ. "Zoe a vrut să mă omoare, zicea în sine tânărul, încălecând; Domnul știe ce-mi vor mai face celelalte trei, pe care nu le poci amăgi așa lesne. Blăstemata de slugă! a greșit răvașile; în loc să dea pe cel verde Zoei, i-a dat pe cel roz; așa va fi făcut și cu celelalte. M-am bătut fățiș cu Beilicciul și cu Fedeleș fără să simt ce e frica, dar acum zău! mă tem". Vestiți tâlhari la 1827. III „Oh! n'insultez jamais une femme qui tombe! Qui sait sous quel fardeau la pauvre âme succombe!” V. HUGO' Mai mult de un an acum trecuse de la întâmplarea aceasta. Iliescul aflase chip a se deslega pe nesimțite dintr-un lanț ce nu era potrivit cu ușurătatea inimei sale și Zoe începuse a cunoaște că a greșit, judecând pe oameni după inima sa. Amăgită în nădejdea sa, se lăsă la o melancolie ce o făcu mai interesantă, dar inima ei ce se hrănea de dragoste, nu putea via fără amor. Între toiul neînsemnaților tineri ce o supărau cu curtea lor, ea deosebi pe Iancul B... Îl vedea mai tăcut și mai retirat. Sfiala lui o luă drept dovada statorniciei, macar că era semnul nătărăiei. | 210 |
Costache Negruzzi | Amintiri de junețe | Pe altă parte, ca să scape de gura lumei, acestei pricinuitoare de atâte nenorociri, și cunoscând că trebuie în sfârșit să-și ia un loc oarecare în soțietate, ascultă mincinoasele propuneri ce îi făcu Iancu că o va lua de soție. Depărtă pe toți ceilalți ai săi slăvitori. Iubi pe Iancul; îl iubi sărmana fată, cum știa ea să iubească și curând el nu mai avu nimic să mai dorească. Nu mult după aceasta, simți urmările nesocotinței sale, și îngrijindu-se, își mărturisi starea cea de critică amorezului său. Atunci Iancul lepădă masca, își dizvăli urâtul haracter și, puțină vreme după întâlnirea ce am văzut că a avut cu ea la începutul acestii istorii, îi scrise răvașul următor: "Coconiță! îmi pare deșanț că dumneata ai luat un capriț drept amor și încă pretinzi să te iau de soție! Las-că rudele mele niciodată nu mi-ar ierta un așa pas, dar apoi nici inima mea nare plecare a se robi. Așadar, te rog nu te mai măguli cu o nădejde ce niciodată nu se poate împlini și binevoiește a mă uita și a nu-mi mai scri." Gingașa copilă ceti răvașul fără să zică nimic, fără să verse macar o lacrimă. Inima îi era plină și suspinele, grămădindu-se în sânul ei, o înădușeau. | 208 |
Costache Negruzzi | Amintiri de junețe | După o îndelungată și cumplită tăcere, căzu îngenuncheată dinaintea icoanei mântuitorului, zicând: "Dumnezeule, fie-ți milă de mine și nu mă aduce la desnădăjduire!" Sanda, bătrână femeie care o slujea, care o hrănise cu sânul său în pruncie și o crescuse în copilărie, stând într-o cameră alăturată, se apropie de o ușă cu geamuri, prin care se vedea în odaia stăpâne-sei, și ridicând perdeaua, văzu această desnădăjduire, această durere atât de adâncă. Ea nu îndrăzni să intre, respectând cuceria stăpâne-sei; dar neauzind nimic și văzându-o tot îngenuncheată cu fața la pământ, intră în odaie ca să o scoață din niște cugetări atât de triste. În zadar însă îi vorbi; deci apropiindu-se o găsi rece, înghețată, o socoti moartă. Luă în brațe pe această biată fată pe care o legănase și cu care împărțise soarta sa. O numi cu acelaș nume de Zoiță, precum odinioară, și o dismierdă ca și atunci. Silindu-se s-o deștepte din acea dureroasă letargie și, neștiind de trebuie să dorească a o vedea înviind ca să-și afle iarăși durerea, sau mai bine să vază moartea pecetluind acest secret de nenorocire, "sărmana Zoiță! zise, și o lacrimă căzu din ochii bunei bătrâne, cât e de frumoasă! poate ar fi mult mai bine pentru dânsa să nu se mai trezească!" | 210 |
Costache Negruzzi | Amintiri de junețe | Această dorință, deși barbară, se cunoștea că vine dintr-o inimă credincioasă către stăpână-sa. O puse în pat și, peste puțin, Zoe deschise ochii. — Du-te, mamă, acasă la N... și lasă răvașul acesta la o slugă a lui, ca să-l dea, când se va întoarce din călătoria sa, sau să-l trimiță cu poșta unde să va fi aflând. Spune să nu se piardă, căci în el este o cosiță din părul meu. Astfel vorbea Zoe cătră Sanda, dadaca și singura sa prietenă, câteva zile după ce priimise scrisoarea sus-însemnată și bătrâna a ieșit clătind din cap și zicând: "Maica Domnului să-și facă milă de fata mea!" Îndată ce s-a depărtat bătrâna, Zoe deschise garderobul său, alese o rochie de catifea neagră, un văl de blondă alb și un șal negru și, ajutată de o copilă ce avea în casă, se îmbrăcă împodobindu-se ca pentru o sărbătoare. După ce se găti, se puse pe un jâlț, unde șezu absorbită în gânduri. Uneori un tremur fioros o apuca, alteori râdica frumoșii săi ochi spre cer și, suspinând, își frângea mâinile cu desnădăjduire. Un gând fioros se părea că se luptă în ea. Deodată apoi se sculă și cu o oftare: "oamenii așa au vrut, zise; Dumnezeul lor va cere seamă. | 208 |
Costache Negruzzi | Amintiri de junețe | Oamenii acești minciunoși și vicleni nu știu câtă tărie este în inima unei tinere fete ce s-a dat pentru toată viața; afle dar acum!" Zicând aceste, a ieșit. Mergând cu un pas răpede, curând a ajuns la portița unei case. Bătând, un arnăut veni și deschise. — Acasă e stăpânul tău, Caraimane? întrebă Zoe. — Ba nu, coconiță, dar cred că nu va zăbovi, căci mâine este alai și trebuie să vie ca să se gătească. — Apoi dar îl voi aștepta, zise fata; și intră în odaia tânărului. — Eu sunt silit să ies, adăogă Caraiman, apoi dumneta singură să rămâi? — Du-te, du-te; eu îl voi aștepta pănă ce va veni. Arnăutul se duse. Zoe se primbla palidă și perită la față prin odaia lui Iancu. "Iată a doua oară, își zise, ce sunt în camera aceasta, întăi când era bolnav și am venit de l-am văzut; atunci am ieșit, dar acum... iată așternutul său; perna cusută de mine încă tot o are... iată pistoalile lui, care i le-am cerut ca din partea frățâne-meu, căci atunci încă nu-l iubeam... cu ele eram să omor pe Iliescul. Iliescul! încai acela nu m-a amăgit, eu am fost slabă!... oare-s încărcate?— Și căută pistoalele. | 203 |
Costache Negruzzi | Amintiri de junețe | Unul e încă plin. Unul! și ce trebuie amândouă?... o mișcare de degit și s-a sfârșit! Oh! pistolul acesta!... să-l aștept oare să vie? și pentru ce? El mi-a hotărât soarta și a mea și a copilului său!... Sărmanul prunc! îl simț clătinându-se în sânul meu... sărmană ticăloasă ființă, blăstemată pănă a nu vedea lumina!... ah! el e rușinea și nenorocirea maicei sale. Mai bine să moară, să nu cunoască pe tată-său, care mă calcă în picioare... Cine știe, poate într-o zi va fi ca și el de nelegiuit, sau ca și maicăsa de nenorocită!" Sufletul ei s-a lăsat la acest discuraj, care este groaznic când e cineva singur; pe urmă, nu știu ce înfricoșătoare presimțiri a unui trai viitor amărât și chinuit au venit și au sfâșiat biata sa inimă; pe urmă o frică fantastică i-a închipuit niște năluciri fioroase. Sărmana fată simți sângele sleindu-se în vinele sale. Se duse la masă, și luând un condei, scrise c-o mână tremurândă: "Eu mor!... Mă duc să aflu liniștea pe care mi-ai răpit-o. Îți iert moartea mea, dar nu-ți voi ierta niciodată pe aceea a nevinovatului prunc ce port în sânul meu... La ziua judecății, când iar ne vom întâlni, el te va trage la poalile scaunului celui vecinic, ca să dai seamă de două morți." | 215 |
Costache Negruzzi | Amintiri de junețe | Apoi, simțind o fierbințeală mare, își lepădă șalul și vălul, luă pistolul cel încărcat și răzimă țeava de inima sa. O detunare răsună! | 23 |
Costache Negruzzi | Negru pe alb | Scrisoarea I (Primblare) Mai 1837 După ce trece Podul Iloaei — mișeniță de judani stremțoși și puturoși — călătorul respiră mai ușor mergând prin bogate fânațe și mănoase semănături, întovărășit de melodioasa cântare a crestoasei ciocârlii și a fricoasei prepelițe, pre care o precurmă din când în când cristeiul cu răgușitul glas. El s-ar lasa bucuros la o dulce reverie, dacă pocnetele biciușcei postilionului și prozaicele lui răcnete nu l-ar turbura. Dar iacă te apropii de Târgul-Frumos! Să nu te luneci a judeca după nume și lucrul! câte lucruri și câți oameni își ascund nimiccia sub pompoase numiri! Acest târg a fost odată rezidință domnească; acum însă nici o urmă de antichitate în el nu se mai vede, decât numai o biserică făcută de Ștefan Marele; pe urmă ajunse a fi capitalie de ținut, iar acum nici aceea nu este. Târgul-Frumos de ce merge, se face urât. Nu departe de aici, sunt apele minerale de Strungă, de însemnător folos la felurite boale; ele sunt însă neîngrijite. Pătimașul nu numai că nu găsește îndemânările trebuitoare, dar e nevoit să-și facă și casă de locuit; pentru aceasta, mulți părăsesc de a-și căuta lecuirea în patria lor, și sunt siliți a cheltui sume însemnătoare ca să se ducă să găsească asemine ape la Mehadia sau la Baden. | 214 |
Costache Negruzzi | Negru pe alb | În campania trecută mulți din bolnavii ruși s-au vindecat aice. Aproape de Târgul-Frumos sunt încântătoarele domene a Ruginoasei. Călătorul primind aici ospitalitate, uită necazele unui supărător drum. El pare că se trezește transportat ca prin un farmec în un castel descris de Walter Scott, unde găsește pe lângă mărirea feodalității, gospodăria Poloniei și eleganța Franței; și dacă vechii noștri boieri — sprijeni a patriei și a tronului — ar fi avut idee de arta heraldică, negreșit n-ar fi uitat a scrie pe scutul lor deviza vechii Engliteri Dieu et mon droit. Dar să ne întoarcem la drumul nostru. Vezi într-acea vale frumoasă — adevărat peizaj a Elveției — acel palat gotic, împregiurat de modeste case țărănești? Acolo sunt Miclăușenii. O cucerie sfântă te cuprinde privind cea bisericuță cungiurată de morminte îmbrăcate de răcoroasa pajiște. Crucele aste de lemn umbrite de salcii pletoase vorbesc mai mult inimii decât mărețele mausolee de bronz și marmoră ce arată lumei deșertăciunea oamenilor. Toate vestesc aici liniștea sufletului și dulceața vieții câmpești. Să ne oprim aici în deal, ca să ne uităm puțin la acea frumoasă casă de pe culme, ce se pare zidită de mâna zânelor. Acolo este Șcheea. Pe șesul acesta s-au înfrânt ambițioasele planuri a ungurenitului român Matias Corvin, cărui de i-ar fi lipsit ambiția, dupre talentele și virtuțile lui, istoria pe dreptul l-ar pune în rândul lui Tit, ce numea pierdută ziua în care nu i se înfățoșa prilej să facă vreun bine. | 242 |
Costache Negruzzi | Negru pe alb | Nu știu însă de ce privirea se ostenește a se uita mult la această prea regulată arhitectură; poate pentru că lucrările nouă n-au acel grandios ce se vede în toate lucrurile bătrâne. Aici pe vale curge Siretul; mai încolo, pe un pestriț prundiș se leagănă trândava Moldovă. Întocma ca o cochetă, după ce face multe cotituri, în sfârșit lângă Roman, vine de saruncă în brațele Siretului, amorezului ei. Drumul mare este prin mijlocul a câteva sate de unguri, aduși și locuiți aice de domnii români în vremea necurmatelor bătălii ce aveau cu rigatul Ungariei, căci țara pustiindu-se adese de năpădirile dușmănești, domnii o împoporau cu prinșii ce luau de la vecinii lor. Colonii de aceste sunt și în Besarabia, unde multe sate sunt locuite și pănă astăzi cu ruși (malorosiani). În vremea aceasta am ajuns la Roman, dar trebui să ne coborâm din trăsură, și n-ar fi nici o greșală dacă am merge pe jos pănă la gazdă, căci prin bortele șoselei de pe ulița Romanului, suntem în risc să ne prăvălim, și să ne rupem gâtul. Politia Romanului întemeiată de romani și numită Praetoria Augusta și mai apoi Forum Romanorum, este catedră episcopală și capitală de ținut. Biserica episcopiei nu se deosebește prin altă decât prin o clopotniță de mulți ani începută și tot nesfârșită. | 216 |
Costache Negruzzi | Negru pe alb | Nimic mai frumos decât situația acestui târg pe un vesel podiș îmbrățoșat de Siret și Moldova, și nimic mai urât și mai trist decât casele lui. Un lanț de dughene le lemn, mucede de vechie, cu lungi și spânzurate streșine, în care pentru toată marfa un rufos judan întinde traiste, frânghii și băuturi, alcătuiesc una și singura uliță a Romanului. Odată însă acest târg a fost mai locuit, cum se cunoaște din multe case ce sunt acum pustii. Aproape de Roman, pe moșia Gâdinții, se mai văd încă urme din risipurile cetății Smeredava. Dar iacă am venit la Moldova. Vornicul Ureche zise că numele țării vine de la ea și de la căpauca lui Dragoș; greșăște însă bunul bătrân în astă închipuire ce și-a făcut-o singur. Țara fu numită pentru frumuseța ei de romani Molis Dacia sau Molis Davia, și râul și-a luat nume de la țară. Aici iar pedestri trebui să trecem podul, dacă vrem să scăpăm întregi, căci podelele joacă ca tușele clavirului. Negura de neplăcere ce îți dă înăuntrul Romanului se împrăștie îndată ce ai ieșit din el. Drumul de ce merge se face mai vesel și mai pitoresc. Culmele aste îmbrăcate cu rădiuri umbroase, satele aste cu așezările mândre, munții azurii ce se privesc în depărtare, vegetația astă vie, toate te fac să uiți urâtul târgurilor. | 220 |
Costache Negruzzi | Negru pe alb | Satul prin care trecem este Bozienii; dincolo în stânga sunt Budeștii. Toate sunt frumoase în ținuturile Romanul și Neamțul ce se par o grădină. Natura pe toate le-a înzestrat deopotrivă; le deosebește numai gustul proprietarului. Să nu trecem cu nebăgare-n seamă pe lângă Bălănești. În iazul acesta, precum odinioară în fântâna Ipocreni, ades se scaldă Muzele * Mergând înainte nu te poți opri de a privi cu răpire astă încântătoare vale ce se desfășură dinainte-ți ca un covor. Vezi cel pârâu care o despică în lung și seamănă de departe cu o cordea albă? Se numește Cracău. Artistul ar zugrăvi con amore acele sate vesele împregiurate de grădini ce se prelungesc pe ambe malurile lui, și acest întreit șir de munți ce se întind în amfiteatru pe orizon, tufoși și creți ca freza unei marcheze din veacul XIV, deasupra cărora în depărtare domnește Pionul, spărgând norii cu pleșuvul său creștet. Iacă intrăm într-o văgăună ce pe ce merge se strâmtează. Vezi cele căsuțe grămădite sub poalele stâncoșilor munți? Ia-ți pălăria și te pleacă; acesta e târgul Petrii! Râulețul care l-am trecut de vro trei ori, călcându-l în picioare cu dispreț, profund de o palmă și abia zuzuind pe prundiș, cutremură-te, căci e Huejdul! | 203 |
Costache Negruzzi | Negru pe alb | Când Carpații se mânie pe petreni și le trimit nori ca să-și verse ploaie piste târgul lor, Huejdul acest lin și ticnit, râulețul acest nensemnat se îmflă, prăvale orice-i iasă nainte, și furios sparge, trage, îneacă și după ce își răzbună de cei ce nu-l bagau în seamă, merge spumegând de se pierde în alte ape, agerul pârâu! Biserica astă roșie este iar de Ștefan înălțată în cinstea Mergătorului înainte. Îndată ce câștiga o izbândă asupra neprietinilor, el nu lipsea a ridica și un monument în care să se mărească Dumnezeul războaielor și a îndurărilor; pentru aceasta în rar târg a Moldaviei nu vei găsi vreo urmă de a lui; și în vreme ce pomenirea multor urmași ai săi cu sunet a pierit, lucrările eroului român după trei veacuri și jumătate stau încă întregi în Moldavia ca și numele lui în inimi române. Mai la vale este altă bisericuță făcută de eteriști; singură urmă ce a mai rămas din vestita Eterie! După fuga lui Ipsilanti și a ce Pe atunci locuia acolo prietinul nostru fabulist A. Donici. lorlalte căpitenii, Iordache Olimpioti intrând în Carpați veni cu puțini bravi la Peatră și făcu astă biserică; apoi statornic în cugetul său, merse de se îngropă pentru relege și patrie sub zidurile Secului. | 210 |
Costache Negruzzi | Negru pe alb | Poziția Petrii e foarte poetică. Ea stă între doi ascuțiți munțișori. Cest mai nalt se numește Petricica, celalalt Cozla. Amândoi stau falnici și amenințători deasupra ei, scăldându-și picioarele în apele Huejdului ce șerpuiește în vale, în vreme ce pe malurile lui, juna română culege nu mă uita ca să facă un buchet pentru amorezul ei. Muntele e lasat pentru poet, și poetul pentru munte. Aici privind maiestatea naturii, el se inspiră de a cânta amorul și gloria, nu în zgomotul orașelor unde câte o privighitoare pribagă, în alee trase cu sfoara, sloboade niște sonuri tânjitoare și regulate ca muzica din califul de Bagdat. Osian cânta între zăpezile Nordului, sub un cer brumos și posomorât. Vale e me ama. Scrisoarea II (Rețetă) April 1838 Una din cele mai mari supărări a traiului din provinție este curiozitatea care un iașan deșteaptă, când, din nenorocire, vro nevoie îl silește a ieși în ținut. Abia apucă a se coborî din trăsură, și gloata curioșilor încungiură pre postilion. — Cu cine ai venit? — C-un boier. (Pentru postilion tot ce nu e țăran este boier.) — Cum îl cheamă? — Nu știu. — De unde vine? — De la posta din urmă. Și râzând că l-a pâcâlit, postilionul lasă pre curios să caute pre alții, ca să-i deie mai lămurit răspuns. | 216 |
Costache Negruzzi | Negru pe alb | În vremea aceasta, locuitorul capitalei se culcă și doarme fără să știe ce revoluție a făcut venirea lui. Dar târgul fierbe pănă seara, când toți provințialii se adună și se așează la preferanț. Nu e vorbă decât de noul venit; șoșotesc, vorbesc, născocesc, alcătuiesc. — Oare însurat e? — Tânăr e? — Bătrân e? — Ce caută? ce vrea? la ce a venit? — Știe franțozește? — Cum îl cheamă? — Ce familie? — A să șeadă aici? — Știe contradanțul cel nou?— și.... și... Îi vine cuiva, auzindu-i, să crăpe de necaz. Măi dăunăzi vorbeam c-un june prieten de astă supărăcioasă boală de ținut, ce asuprește pre bieții iașeni. — Eu am aflat o rețetă, îmi răspunse, cu care am scăpat. Am avut trebuință, sunt acum vro trei luni, să mă duc pănă la târgul... Cum am ajuns, a doua zi am dat un prânz mare, la care am invitat pre toți magnații târgului, mari, mijlocii și mici; barbați, femei, babe, fete ș.a. S-au cam mirat de astă poftă, dar au venit cu toții. Am mâncat, am băut, și când am văzut că erau gata a se duce, i-am rugat să mai îngăduie puțin, și suindu-mă în picioare pe un scaun, le-am făcut acest cuvânt: „Boieri, cucoane și cuconițe! | 210 |
Costache Negruzzi | Negru pe alb | „Eu sunt de la Iași; „Șed în casă cu chirie în mahalaua Păcurarii. „Trăiesc din venitul unii moșioare ce am. „Mă numesc B.B. „Am venit aici ca să scap de tina și de pulberea Iașilor, și o să șed vro lună. „Sunt trei ani de când a murit tatăl meu, și șepte de când a murit maică-mea. „Am o soră măritată în Bucovina, care trăiește foarte bine cu bărbatu-său ce ține moșii cu anul, și are velniță cu mașină, și un unchi la București, care șede pe Podul Mogoșoaiei n.751. „Sunt holtei, și n-am gând să mă-nsor. „După slujbă nu îmblu. „Nu-mi bat capul de politică, și n-am nici o opinie. „Nu sunt nici bun, nici rău. La biserică merg rar. Nici fac, nici primesc vizite. Vorbesc puțin. Nu știu nici mazurcă, nici valț. Nu joc nici stos, nici vist, nici preferanț. „Obicinuiesc a mă culca la șepte, și a mă scula la unsprezece ceasuri. „Mă bărbieresc de trei ori pe săptămână. „Iarna port pieptar de flanelă și galoși blăniți. „Am două frace, trei surtuce și patru părechi pantaloni. „Boieri, cucoane și cuconițe! „Vă rog să nu bănuiți că vi le spun aceste, fiind chiar în interesul domniilor-voastre ca să nu vă mai osteniți a le afla. | 207 |
Costache Negruzzi | Negru pe alb | — Mă închin cu plecăciune!” Ideea acestui june părându-mi originală și nimerită, o împărtășesc d-tale, ca una ce poate să-ți slujească și pe acolo. Adio! Scrisoarea III (Vandalism) Ianuarie 1838 Imperiile și națiile au avut mărirea și căderea lor; ele însă și-au păzit naționalitatea subt orice împregiurări, căci deși prefacerile înrâureau în ființa lor politică sau morală, fiecare păstra încă o rază a vechiei sale, rază scumpă pre care o ținea ca un paladiu spre a-i sluji de scut apărător împotriva clevetitorilor originei sale. Din nenorocire în Dacia nu fu așa. Dacul se prefăcu în roman, romanul în român, și românul corcindu-se cu neamuri barbare și străine de el, ajunse în acea demoralizație și ignoranță în care și acum zace, și de care va fi greu a-l curăți. Pre daci, nație scitică liberă și vitează, grecii în mândria lor îi numeau barbari, dupre proverbul lor favorit: * Nu știu însă de se cuvine acest nume unei nații care, învingând pre învingătorii lumii, avea un stăpânitor ce cerea Cesaru lui Dometian să-i trimită meșteri iscusiți în orice măiestrii pentru țara lui, și căuta păn-în fundul Asiei alianța regelui partilor, vrăjmaș jurat a romanilor, precum de asta ne spune Plinie cel june. Traian cucerind Dacia o coloniză cu romani. | 207 |
Costache Negruzzi | Negru pe alb | Dacii se prăpădiră. Cei mai însemnați din ei, urmând pildei regelui lor Decebal, se uciseră unii pre alții ca să nu slujească de triumf la cei ce le fuseseră tributari, iar care au mai rămas, se romaniră. Atunci Marele Împărat așezând oști în cetățile dace, zidi și altele ca să fie de stavilă provințiilor nou cucerite în contra barbarilor. Când însă puterea colosală a romanilor începu a se pleca spre apus, când Roma încetă de a mai naște Bruți și Catoni, nori de ghinte barbare năpădind asupra ei, toți se strecurară prin Daco-România, aducând feluri de prefaceri triste în coloniile lui Traian. Ele zăcură deci pustiite și nepomenite de istorici pănă la sfârșitul veacului XIII, când cu înturnarea prinților lor din Transilvania, se începu o nouă eră pentru români. Câte puțin-puțin, adunându-se pe lângă domnii lor, românii treptat ajunseră sub Ștefan Marele și Mihai Viteazul a fi respectați de învecinatele popoare; dar soarta lor fiind zavistuită de puterile vecine, Valahia obosită de atâte sângeroase bătălii și necurmate zbuciumări, se subjugă de puterea otomanilor ce era pe atunci în apogeul său. Moldavia privea cu lacrimi soarta sorei sale, și neputându-o ajuta, curând după moartea lui Ștefan, se supuse și ea protecției falnicului Suleiman ce îngrozise creștinătatea cu armele sale. | 208 |
Costache Negruzzi | Negru pe alb | Sub jugul unei nații ce desprețuia științele, România — ce primise creștinismul în veacul III — căzu subt influința misionarilor greci a Constantinopolii, carii folosindu-se de credulitatea domnilor după vreme, introduseră în Daco-România slovele slavoane și goniră literele strămoșești. Aceasta fu cea întăi cauză a ignoranței în care se văzu România înfășurată, căci maimuțind pre Dumnezeul creator care poruncise să se facă lumină, călugării răspândiră întunericul, strigând: Fiat nox! Pe lângă aceasta, îndarn aste nenorocite provinții suspinau după un repaos dorit, căci ațâțându-se războaiele între Rusia și Turcia ele slujeau de teatru. Transilvania scăpă de acest rău. Ea pare că se bucura de o liniște oarecare, liniște minciunoasă și amară!... În adevăr, scăpaseră țările de tatari, pre care îi stârpiseră armele Rusiei, dar căzuseră sub osânda altor tatari mai cumpliți, pentru că aceștia nu prădau o lună sau două, prădau regulat câte șepte ani, și apoi când se duceau, ne lăsau spre răsplata averilor ce au fost stors, ciocoismul, luxul și corupția!... Cine nu i-a cunoscut? Cine cu înfiorare nu-și aduce aminte de ei? Tratatul de la Adrianopoli aduse țărilor recâștigarea a parte din drepturile pierdute de atâta vreme. Românul deșteptându-se din letargia sa, începu a se întreba pre sine ce gânganie bipedă este el pe lume, și în ce clas de animale ar putea intra? | 216 |
Costache Negruzzi | Negru pe alb | Cercetând origina și limba lui, se văzu că e roman, căci deși îi zic valah, valah va să zică italian, și moldav sau mol-dac nu va să zică slav. Ca să se încredințeze însă mai bine căută o istorie a țării lui. Cantemir în hronicul său merge numai pănă la înturnarea domnilor din Maramurăș. Ureche, Miron și alți hronicari au scris mai toți după tradiții făr-a îngriji datele. A trebuit deci să-și caute istoria în monumente și ruine! În Ardeal nu mai află nici o urmă strămoșească. În Valahia vizită Caracalul, Turnul Severin; văzu restele podului lui Traian, căci valurile Dunărei respectaseră aceea ce oamenii n-ar fi respectat. Voi în sfârșit să găsească și în Moldova urmele strămoșești. La Roman căută să vadă cetatea Smeredava (cetate dacă), dar îi spuseră că la 1755 episcopul Ioanichie o dărmase cu porunca domnului Constantin Racoviță, pre care îl încredințase că în ruinele ei sunt comori, și cu peatra cetății făcuse zidiul episcopiei și a Precistei! Alergă la Galați să vadă cetatea Caput bovis numită de locuitori Ghertina. Vai! și pre aceasta vandalismul o surpa. Ciocanele spărgeau catacombele romanilor și cenușa lor o aruncau în vânt; iar cu peatra ei pavelau ulițile Galaților! Bietul meu arheolog încremeni la viderea unei asemene barbarii. | 208 |
Costache Negruzzi | Negru pe alb | Țipa, se încleșta de pietre; îl socotiră nebun și puțin a lipsit să-l închidă. În sfârșit vrând să-l aline, îi arătară două statuiete de bronz, un vas cu vro trei mii monede, și o colonetă de porfir . „Vandali! striga românul nostru, judecând de pe aceste, câte altele se vor fi stricat sau se vor fi luat, ce-ați făcut capitelele, bareliefele, lespezile cu inscripții? Nu vă temeți că se vor scula romanii ce au locuit aici, și vă vor face praf și pulbere?” Nime nu-l asculta; râdeau de omul acesta smintit, care credea că niște pietre pot sluji spre altă, decât a se zidi pivniți, case, sau a se pavela ulițe; căci ce le păsă lor că sunt români și sfarmă urme romane? Ce le păsă? întemeiau încă o a opta minune a lumii, un monstruos monument vrednic de acești barbari, un târg pavelat cu anticvități în veacul XIX! Zău, este rușine și păcat a videa pe toată ziua pierzându-se câte o urmă a Moldaviei împreună cu peatra pe care era însemnată! Pe toată ziua rupem câte o foaie din frumoasa carte a vechiei; și curând, când vom mântui ruinarea tuturor acestor sfinte ruine, nu ne va mai rămânea decât a striga ca acel troian care cel puțin luase cu sine pre Dumnezeii săi: Fuit Illium!... | 216 |
Costache Negruzzi | Negru pe alb | Ce frumos ar fi — zice un literat englez — de a videa pre vechea Romă înviind în una din coloniile, ce ea întemeiase în capătul imperiei sale! Dar când toate monumentele noastre vor fi numai o cenușă, oricare străin va avea obrăznicia a ne zice că am furat numele acest de român pre care îl purtăm, și ce-i vom răspunde? Întru durerea ce ne sfâșie la privirea dărăpănării romanității, nu putem decât a striga asupra vandalismului, și a face o chemare la inimi nobile, știind că: A tous les coeurs bien nés que la patrie est chčre! Monedele acestea le-au împărțit B... S... între ei. Ce a fost mai însemnat între anticvitățile găsite le-au luat dd. Mavros și Ventura și care a vrut și a apucat. La cabinetul din Iași nu s-a trimis mai nimic. David Urquart. Autorul acestui articol ce s-a publicat în „Albina românească” cu învoirea cenzurei , fu exilat la moșia sa nejudecat și neosândit — deși se găsea deputat — pentru ca să învețe a nu mai spune adevăruri crude. Scrisoarea IV (Un poet necunoscut) Mai 1838 Natura a lasat oameni meniți a trece necunoscuți pe calea vieții. Toată misia le este să resădească câteva flori în drumul lor. | 204 |
Costache Negruzzi | Negru pe alb | Daniel Scavinschi era de neam român din Bucovina. Rămâind orfan în tânără vrâstă, se duse la Liov în Galiția, la o rudă a sa ce era spițer, pe lângă care, slujind calfă, învăță puțină botanică. Ca să se supuie modei polone, mai adăogi un schi la porecla sa, și din Scavin se făcu Scavinschi. Învăță limba nemțească și o cunoștea bine, dar nu iubea pre nemți; pentru aceea, când muza română începu a-l supara, preferă a traduce din franțeză, deși o știa mai puțin decât pe cea germană. Pe când el își petrecea zilele plămădind cantaride și pisând chinchină, la 1823, un boier moldav, înturnându-se de la Viena, îl cunoscu, și văzând în el dispoziții poetice și spirit deștept, îl îndemnă să vie la Iași ca să-și caute norocul, povestindu-i de acest Eldorado mai tot acele minuni ce le spune Sinbad marinarul în cele O mie și una de nopți. Scavinschi părăsi bucuros o țară unde nu câștigase decât un schi la sfârșitul poreclei, și alergă la Iași, dar sărăcia și lipsa îl întovărășiră și aici. Muzele spăimântate și Apolon cu părul măciucă în cap fugiseră care încotro de groaza ianicerilor. Nime nu mai gândea la poeți ce ședeau ascunși prin poieți. | 202 |
Costache Negruzzi | Negru pe alb | (Iartă-mi acest rău calambur.) În darn Scavinschi scria imne asupra fericirii patriei, sonete pentru răsărita stea a Moldaviei, ode, epitalame în care toți zeii din Olimp figurau; cu folosul lor abia departa de un palmac lipsa, astă nedespărțită tovărășiță, care-l ținea strâns în înghețatele ei brațe! Hotărî să vândă participuri, dar puțini amatori găsi de limba nemțească, și apoi pedagogismul era stahia lui. El iubea liniștea, și copiii îi tocau la cap toată ziua; iubea muzele, și copiii făceau jucărei cu poeziile lui. De multe ori l-am găsit descleind un smeu ca să copieze vreun vers, pre care acum un băiet îl făcea să zboare mai presus de Parnas! Pre lângă aceste, el era o adevărată jucărie a naturii. De o statură microscopică, precum însuși n-o ascundea, zicându-și: ...Daniel Scavinschi cel mititel la statură, Pre care-a plăcut naturii a-l lucra-n miniatură, și de o constituție foarte delicată, era un original de frunte. El trei lucruri iubea în lume cu un amor religios, cucernic, înfocat. Aste trei lucruri erau poezia, medicina și — mustețile sale. În adevăr, natura îl înzestrase cu o păreche de musteți resucite atât de mari, încât ar fi fost de fală celui întăi husar ungur; dar ele făceau un contrast foarte ciudat cu statura lui care — precum am spus — era mai mică decât mică. | 219 |
Costache Negruzzi | Negru pe alb | Însă mania sa cea vătămătoare, pre care o câștigase de când fusese la spițerie, era ideea ce-și făcuse că, de nu va lua într-o zi medicamente, trebuie să moară. În toată dimineața, după ce sfârșea toaleta musteților, bea câteva pahare de dicoct; la tot ceasul lua hapuri, și seara picături. Spițeriile stricându-i sănătatea, înghițeau puținii bani ce câștiga, pentru că de multe orî îi lipsea pâine, iar medicamente niciodată. Într-o zi, ducându-mă să-l văd, l-am găsit înfășat piste tot într-un pleaster. — Știi, i-am zis, că ai întrecut pre bolnavul lui Moličre? Ce este de capul tău? Nu vezi că te omori singur? Vrei să te faci sănătos și să scapi de ipocondria asta? Trimite pre Esculap și pe Ipocrat în pustii; vino cu mine la țară și urmează dieta care o urmez eu: Dimineața vom mânca cotlete și vei bea un pahar de porter în loc de dicoct; la prânz jambon, macaroane, alivenci, cu vin de Odobești. Seara vom veni acasă osteniți, vom bea câte un ponci, ca să ne răcorim; apoi vom cina cu un ostropăț de iepure. Ascultându-mă, poetul se făcuse galbăn ca ceara, și întinzând brațul spre mine, strigă: — Ah! taci, mă rog, contenește! Taci, zic, dacă creștin ești! | 204 |
Costache Negruzzi | Negru pe alb | Nu vezi că mai îmi dau duhul de când de aste vorbești? Jambon, alivenci, porter!!! numai auzindu-le simt îndoindu-se suferința mea! Oh, mă tem că nu-mi va lucra pleasterul! — Dar ce ai? — Singur nu știu, dar nu mă simț bine. Și să nu socotească cineva că consulta vreun doctor; însuși își închipuia ordonanțele, își făcea leacurile și se trata, deși acum nu-i mai lucra nici o medicină, deprins fiind cu ele. Abia de trei zile mă înturnasem din Rusia, unde zăbăvisem câteva luni, când am primit un ravaș de la el, în care mă ruga să mă duc să-l văz îndată. L-am găsit în pat, și căutându-se într-o oglindioară, scotea câte un fir din frumoasele lui musteți și le punea într-o cutiuță ca pre niște prețuoase scule. — Ah! bine ai făcut c-ai venit, îmi zise, socoteam că voi muri fără să te văd. — Iar ți-a venit ipocondria? — Acum e moartea, a ei vară primare, o cunosc bine. Aseară, văzând că nu-mi lucrează alte doctorii, am luat o doză mare de mercuriu, și azi mă trezesc că-mi cad mustețile... Nenorocitul se otrăvise! Am sărit ca să trimit după un doctor. M-a înțeles, și întinzănd mâna sa rece și veștedă, m-a apucat de braț. | 207 |
Costache Negruzzi | Negru pe alb | — E de prisos, îmi zise; macar de aș ști că voi scapa, tot nu voi să mai trăiesc. Nu voi să zică oamenii văzându-mă: Iaca Daniel Scavinschi, cel mititel la statură, Cărui îi căzu musteața, și e chiar caricatură. Ține acest pachet, urmă; să-l dai la adresa sa. (Pe pachet scria: Scrieri a lui D. Scavinschi, să se deie la d. aga A. Sturza Miclăușeanul, ca să facă ce va voi cu ele.) — Sunt mult dator acestui boier, adăogă după puțină tăcere; el pururea m-a ajutat la nevoie, și fiindcă n-am cum îi mulțămi altfel, îi las aste scrieri ca o suvenire de recunoștință. Privirea acestui nenorocit așa de liniștit într-o stare atât de jalnică, la vrâsta de 32 ani, mă încremenise! — Scavinschi! i-am zis, de ce atâta dezgust pentru viață? Cine știe poate... — Viața mea, îmi răspunse curmându-mă, a fost foarte ticăloasă. Din cea mai fragedă vrâstă m-am însoțit cu lipsa, și numai moartea mă va despărți de ea. Totdeauna am gândit că voi muri ca Gilbert într-un spital. — Asta e soarta poeților, dar numele îți va rămânea nemuritor; păcat că l-ai polonizat. — De aș fi trăit în Rusia mi-aș fi zis Scavinov; în Germania, Scavinemberg, la Paris, Scavinevil, și la București, Scavinescu. | 210 |
Costache Negruzzi | Negru pe alb | În vremea ce-mi vorbea c-un așa aer vesel, sfârșise operația smulgerii musteților (care, roase de veninul argintului viu, ieșeau cum le atingea) și închise cutia. — Asta voi să mă întovărășească în mormânt, zise; apoi luă o lingură, o împlu dintr-o stecluță și o înghiți. În stecluță era opiu. Se lăsă pe o perină și adormi zicând: „somn — lipsă — musteți...” Doctorul (după care trimisesem fără știrea lui) intră, se apropii, îl apucă de puls, dar îndată lăsă mâna să cadă ... — Nu trebuie doctor, trebuie preot. — Cum! — Mort. O sudoare rece îmi inundă fruntea; părul mi se zburli pe cap. Am ieșit tremurând și făcând cele mai triste cugetări asupra acestei ticăloase ființe ce se numește om. Napoleon muri zicând: „Franție — oaste”. Scavinschi zicând: „lipsă — musteți”. Hoffmann moare de jale că i-a pierit motanul. Scavinschi pentru că i-au căzut mustețile. Firește, judecând, deosebirea nu e atât de mare... Scrisoarea V (Iepurărie) Februarie 1838 — Am venit să-ți spun, îmi zicea dăunăzi un domn (a căruia nume îl voi tăcea de respect pentru familia lui), că aseară în bufetul teatrului, N... mi-a zis mișel și mi-a dat o palmă pentru că spuneam că demoazel Désirée... — Și când vă bateți? | 206 |
Costache Negruzzi | Negru pe alb | — Să ne batem! Tu quoque, Brute! D-ta, pe care te socoteam mai cu minte decât alții, mă îndemni să mă bat c-un obraznic pentru că mi-a zis mișel și mi-a dat o palmă? Dar aș dori să mănveți d-ta cum se poate feri cineva de brutalitatea unui grosoman? Eu m-am adăpat cu sfintele precepte a lui Rousseau, și desprețuiesc înjurarea; apoi n-am fost destul de maltratat de limba și de mâna cutezătorului acestuia, ca să mă mai apuc acum să mă espun și țintei pistolului său? căci deși mă supără că mi-a zis mișel, dar m-ar supăra mult mai rău de mi-ar zice răposat. Dacă ași fi pironit într-un secriu, de ar putea să se laude în gura mare că m-a trimis ad patres. Mai bine să fiu de față ca să-i arăt că nici vreu să-l știu. Să zicem că l-oi omorî. Și pentru ce să mă fac ucigaș, eu care nu sunt născut vărsător de sânge? Și apoi oamenii or să zică că l-am gonit din lume pentru că mă temeam să fiu cu dânsul în ea. Se laudă dl că nu se teme de moarte. De vrea ca să-l credem, omoară-se singur, nime nu-l oprește, și îi făgăduiesc că șasezeci de ani voi întreba pre toți învățații și cărturarii ca să aflu de a făcut bine ori ba; și de-mi vor zice c-a făcut bine, atunci — numai atunci — mă voi sârgui pănă ce d-ta numești poltronerie și pre care eu o numesc bărbăție; căci, s-o știi d-ta, e bărbăție și curagiu a înfrunta cineva valurile lumii minciunoase, și a voi să trăiască cât de mult în astă vale a plângerei! | 276 |
Costache Negruzzi | Negru pe alb | Fanfaronul acesta poate și-a urât zilele; poate nu vrea să mai vadă soarele faptele lui. Fricosul! Eu care-mi închipuiesc cât e de întuneric în mormânt, și care iubesc lumina, nu voi să mă lipsesc de ea. Eu să mă săcer în floarea vrâstei, când am încă o grămadă de trebi în viață, pentru o ticăloasă palmă care puteam să i-o dau eu cum mi-a dat-o el? Să nu-i treacă prin gând! Și apoi ce mare treabă a omorî un om? câteva grăunțe de șoriceasă face cât și plumbul lui. Nu știe nătărăul că un purice viu face mai mult decât Napoleon mort! Ei, spune-mi acum, domnul meu, care e mai brav, canibalul acesta care vrea sânge, sau eu, omul păcii, ce voi să trăiesc ca să-i arăt cât îl desprețuiesc, de vreme ce n-am gând să mă bat cu el? Nu știu pănă la ce punt iepurăria poate degrada pre un om; n-am gândit însă că ea poate a-l face să afle sofisme, ca să vreie a încredința că face bine să se lase insultat și batjocorit. Știu că duelul este un prejudeț ramas din timpurile barbare. Știu că e o absurditate a se bate cineva pentru ochii unei actrițe, fie verzi ori albaștri, și o nebunie a căuta sfezile și gâlcevile; sunt însă cazuri fatale când un om ce are cel mai mic simtiment de onor nu poate face altfel și trebui să se facă ucigaș sau jertfă, dacă nu voiește a lasa o pată numelui său, și o rușine familiei sale. | 253 |
Costache Negruzzi | Negru pe alb | Făceam aste reflexii, uitându-mă la domnul acest care nu voia să se bată, și care aștepta un răspuns. Dar nepricepându-mă ce răspuns să-i dau altul, l-am luat de spate și l-am dat pe ușă afară. Nu știu de am făcut bine. Scrisoarea VI (Catacombele M. Neamțu) August 1839 Nu departe de cetățuia Neamțu — a căria ruine se mai văd încă dărâmate de oameni și de timp — mai în sus, pe o vale ce se întinde verde și răcoroasă între două șiruri de munțișori umbroși, Alexandru cel Bun făcu la 1402 o bisericuță de lemn în cinstea s. Ioan Teologul, pe lângă care se adunară câțiva monahi; și pentru adăpostirea lor și a altor creștini în timpurile acelea pe când Moldavia se bântuia de războaie și de răscoale, zidi aproape de biserică și un turn de peatră. Pe atunci înturnându-se de la Viena, Ioan Paleologul trecu prin Moldavia. Alexandru îl primi cu tot onorul cuvenit moșteanului imperiei Bizantine, însoțindu-l pănă la Galați. Spre răsplata ospeției ce primise, Ioan suindu-se pe tron îi trimise lui purpură și coronă împărătească, iar mitropolitului Iosif sacos și mitră; dar spre a-și învecinici pomenirea, trimise doamnei Anei, soției lui Alexandru, și o icoană făcătoare de minuni a Maicei Domnului. | 205 |
Costache Negruzzi | Negru pe alb | Icoana aceasta se puse în bisericuța mai sus arătată. După trecere mai de un veac, Ștefan Marele, văzând că s-a mărit numărul călugărilor, începu a zidi la anul 1497, lângă bisericuța lui Alexandru-vodă, o altă biserică mare de peatră cu hramul înălțării, dar murind el la 1503, o sfârși fiiul său Bogdan, și aduse icoana Fecioarei acea hărăzită de Paleologul în biserica astă nouă, unde este și păn-în ziua de astăzi. Această icoană se cunoaște că e făcută pe când arta zugrăviei era în decadință la greci. Desenul este grosier și coloritul slab. Monastirea Neamțul — ce luase astă numire de la pârâul ce curge aproape — luă o întindere mare. Prin pietatea domnilor și a boierilor căpătă venituri însemnate, și astăzi această lavră nutrește la o mie cinci sute monahi, și oricare sarac află în toată vremea aici căutare și ospătare. Mai multe biserici și paraclise se zidiră pe lângă aceasta, dar bisericuța s. Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, acea făcută de Alexandru cel Bun, deși învechită, sta pe lângă ele ca o sfântă relicvie doveditoare că ea a fost începătoare acestui locaș dumnezeiesc; însă învechindu-se foarte, se făcu în același loc alta de peatră, tot în numele s. Teolog, dar de o arhitectură nouă. | 205 |
Costache Negruzzi | Negru pe alb | Deși aceasta e mai frumoasă, mai grațioasă, e de jălit acea veche de lemn, și era de dorit ca astă de acum să se fi făcut întocmai dupre modelul bisericuței lui Alexandru-vodă. Din norocire tot a mai rămas turnul de care ți-am vorbit mai sus, care stă încă întreg cuprins într-un unghi a zidului monastirii. Lângă biserica aceasta e mormântul monahului Chiril Carp, unul din ostenitorii și fundatorii ei. Alăturea stă mormântul monahului Platon, ucenic a cuviosului stareț Paisie. Frații ne-au spus lăudata viață a acestui călugăr, care deși privit de toată obștimea ca un cuvios, era cel mai smerit între toți, urmând porunca evangelică: „Cel ce vrea să fie mai mare între voi, să fie vouă slugă.” Prevăzându-și sfârșitul, cucernicul Platon s-a rugat să nu-l îngroape cu paradă, ci numai un preot să-l întovărășească la groapă spre a-i ceti rugăciunile morților; dar nu fu ascultată cererea lui. Toți slujbașii monastirii îmbrăcați în aurite vestmânte, cu cântări, tămâieri și făclii, plecară ca să însoțească rămășițele sfântului barbat; când iacă cerul se întărâtă, vântul stânge luminele, și ploaie vărsându-se în șiroaie, silește pre toți a-și căuta aciuare prin chilii. Însă îndată ce a rămas mortul cu un singur preot, soarele sparge norii, ploaia stă atârnată în aer făr-a cuteza să cază, și înmormântarea cuviosului monah se sfârșește în pace și liniște. | 220 |
Costache Negruzzi | Negru pe alb | Sub biserica astă nouă sunt catacombele monastirii, în care se pun oasele morților cînd le dezgroapă din umedul lor locaș, ca să deie locul lor altor morți mai proaspeți. Această hrubă e boltită; are șese stânjini lungime, trei lățime și șese palme de nălți | 44 |
Costache Negruzzi | Alexandru Lăpușneanul | I. Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu… ! Iacov Eraclid, poreclit Despotul, perise ucis de buzduganul lui Ștefan Tomșa, care acum cîrmuia țara, dar Alexandru Lăpușneanu, după înfrîngerea sa în două rînduri, de oștile Despotului, fugind la Constantinopol, izbutise a lua oști turcești și se înturna acum să izgonească pe răpitorul Tomșa și să-și ia scaunul, pe care nu l-ar fi perdut, de n-ar fi fost vîndut de boieri. Intrase în Moldova, întovărășit de șepte mii spahii și de vreo trei mii oaste de strînsură. Însă pe lîngă aceste, avea porunci împărătești cătră hanul tătărilor Nogai, ca să-i deie oricît ajutor de oaste va cere. Lăpușneanul mergea alăturea cu vornicul Bogdan, amîndoi călări pe armasari turcești și înarmați din cap până în picioare. — Ce socoți, Bogdane, zise după puțină tăcere, izbîndi-vom oare? — Să nu te îndoiești, măria-ta, răspunse curtezanul, țara geme subt asuprirea Tomșei. Oastea toată se va supune cum i se va făgădui mai mare simbrie. Boierii, cîți i-au mai lăsat vii, numai frica morții îi mai ține, dar cum vor vedea că măria-ta vii cu putere, îndată vor alerga și-l vor lăsa. — Să deie Dumnezeu să n-aibi nevoie a face ceea ce au făcut Mircea-vodă la munteni; dar ți-am mai spus, eu îi cunosc pre boierii noștri, căci am trăit cu dînșii. | 219 |
Costache Negruzzi | Alexandru Lăpușneanul | — Aceasta rămîne la înaltă înțelepciunea măriei-tale. Vorbind așa, au ajuns aproape de Tecuci, unde poposiră la o dumbravă. — Doamne, zise un aprod apropiindu-se, niște boieri sosind acum cer voie să se înfățișeze la maria-ta. — Vie, răspunse Alexandru. Curînd intrară sub cortul unde el ședea încungiurat de boierii și căpitanii săi, patru boieri, din care doi mai bătrîni, iar doi juni. Aceștii erau vornicul Moțoc, postelnicul Veveriță, spatarul Spancioc și Stroici. Apropiindu-se de Alexandru-vodă, se închinară pînă la pămînt, fără a-i săruta poala după obicei. — Bine-ați venit, boieri! zise acesta silindu-se a zîmbi. — Să fii maria ta sănătos, răspunseră boierii. — Am auzit, urmă Alexandru, de bîntuirile țării și am venit s-o mîntui; știu că țara m-așteaptă cu bucurie. — Să nu bănuiești, măria-ta, zise Moțoc, țara este liniștită și poate că măria-ta ai auzit lucrurile precum nu sînt; căci așa este obiceiul norodului nostru, să facă din țînțar armăsar. Pentru aceea obștia ne-au trimis pre noi să-ți spunem că norodul nu te vrea, nici te iubește și m.ta să te întorci înapoi ca… — Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau, răspunse Lăpușneanul, a căruia ochi scîntieră ca un fulger, și dacă voi nu mă iubiți, eu vă iubesc pre voi și voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră. | 217 |
Costache Negruzzi | Alexandru Lăpușneanul | Să mă-ntorc? Mai degrabă-și va întoarce Dunărea cursul îndărăpt. A! Nu mă vrea țara? Nu mă vreți voi, cum înțăleg? [1] — Solului nu i se taie capul, zise Spancioc; noi sîntem datori a-ți spune adevărul. Boierii sînt hotărîți a pribegi la unguri, la leși și la munteni, pe unde au toți rude și prieteni. Vor veni cu oști streine și vai de biata țară cînd vom avea războaie între noi și poate și măriei-tale nu-i va fi bine, pentru că domnul Tomșa… — Ticălos nu poate fi acel ce s-au învrednicit a se numi unsul lui Dumnezeu, zise Veveriță. — Au doar nu sînt și eu unsul lui Dumnezeu? au doar nu mi-ați jurat și mie credință, cînd eram numai stolnicul Petre? Nu m-ați ales voi? Cum au fost oblăduirea mea? Ce sînge am vărsat? Care s-au întors de la ușa mea, fără să cîștige dreptate și mîngîiere? Și însă, acum nu mă vreți, nu mă iubiți? Ha! ha! ha! Rîdea; mușchii i se suceau în rîsul acesta și ochii lui hojma clipeau. — Cu voia măriei-tale, zise Stroici, vedem că moșia [2] noastră a să cadă de isnoavă în călcarea păgînilor. Cînd astă negură de turci va prăda și va pustii țara, pe ce vei domni măria-ta? | 209 |
Costache Negruzzi | Alexandru Lăpușneanul | — Și cu ce vei sătura lăcomia acestor cete de păgîni ce aduci cu măria-ta? adăogi Spancioc. — Cu averile voastre, nu cu banii țăranilor pre care-i jupiți voi. Voi mulgeți laptele țării, dar au venit vremea să vă mulg și eu pre voi. Destul, boieri! Întoarceți-vă și spuneți celui ce v-au trimis ca să se ferească să nu dau peste el, de nu vrea să fac din ciolanile lui surle și din pelea lui căptușeală dobelor mele. Boierii ieșiră mîhniți; Moțoc rămase. — Ce-ai rămas? întrebă Lăpușneanul. — Doamne! Doamne! zise Moțoc, căzînd în genunchi, nu ne pedepsiți pre noi după fărădelegile naostre! Adă-ți aminte că ești pămîntean [3], adă-ți aminte de zisa scripturei și iartă greșiților tăi! Cruță pre biata țară. Doamne! sloboade oștile aceste de păgîni; vină numai cu cîți moldoveni ai pe lîngă măria-ta și noi chizeșluim că un fir de păr nu se va clăti din capul înălțimei-tale; și de-ți vor trebui oști, ne vom înarma noi cu femei și copii, vom rădica țara în picioare, vom rădica slugile și vecinii noștri. Încredi-te în noi! — Să mă-ncred în voi? zise Lăpușneanul înțelegînd planul lui. Pesemne gîndești că eu știu zicătoarea [4] moldovenească: „Lupul părul schimbă, iar năravul ba“? | 204 |
Costache Negruzzi | Alexandru Lăpușneanul | Pesemne nu vă cunosc eu și pre tine mai vîrtos? Nu știu, că fiind mai mare peste oștile mele, cum ai văzut că m-au biruit, m-ai lăsat? Veveriță îmi este vechi dușman, dar încăi niciodată nu s-au ascuns; Spancioc este încă tînăr, în inima lui este iubire de moșie; Îmi place a privi sumeția lui, pre care nu se silește a o tăinui. Stroici este un copil, care nu cunoaște încă pre oameni, nu știe ce este îmbunarea și minciuna; lui i se par că toate paserile ce zboară se mănîncă. Dar tu, Moțoace? învechit în zile rele, deprins a te ciocoi la toți domnii, ai vîndut pre Despot, m-ai vîndut și pre mine, vei vinde și pre Tomșa; spune-mi, n-aș fi nătărău de frunte, cănd m-aș încrede în tine? Eu te iert însă, c-ai îndrăznit a crede că iar mă vei putea înșela, și îți făgăduiesc că sabia mea nu se va mînji în sîngele tău; te voi cruța, căci îmi ești trebuitor, ca să mă ușurezi de blăstemurile norodului. Sînt alți trîntori de care trebuie curățit stupul. Moțoc îi sărută mîna, asemenea cînelui care, în loc să mușce, linge mîna care-l bate. El era mulțămit de făgăduința ce cîștigase; știa că Alexandru-vodă a să aibă nevoie de un intrigant precum el. | 213 |
Costache Negruzzi | Alexandru Lăpușneanul | Deputații erau porunciți de Tomșa, ca neputînd înturna pre Lăpușneanul din cale, să-și urmeze drumul la Constantinopol, unde, prin jalobe și dare de bani, să mijlocească mazilia lui. Dar văzînd că el venea cu însuși învoirea Porții; pe de alta, sfiindu-se a se întoarce fără nici o ispravă la Tomșa cerură voie să rămîie a-l întovărăși. Acesta era planul lui Moțoc ca să se poată lipi de Lăpușneanul. Voia li se dete. II.Ai să dai samă, doamnă!... Tomșa, nesimțindu-se în stare a se împotrivi, fugise în Valahia și Lăpușneanul nu întîlnise nici o împiedicare în drumul său. Norodul pretutindene îl întîmpina cu bucurie și nădejde, aducîndu-și aminte de întăia lui domnie, în care el nu avusese vreme a-și dezvălui urîtul caracter. Boierii însă tremurau. Ei aveau două mari cuvinte a fi îngrijiți: știau că norodul îi urăște, și pre domn că nu-i iubește. Îndată ce sosise, Lăpușneanul porunci să împle cu lemne toate cetățile Moldaviei, afară de Hotin și le arse, vrînd să strice prin aceasta azilul nemulțămiților, carii de multe ori, subt adăpostul zidurilor acestora, urzeau comploturi și ațîțau revolte. Ca să sece influința boierilor și să stîrpească scuiburile feudalității, îi despoia de averi sub feluri de pretexte, lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care puteau ademeni și corumpe pre norod. | 214 |
Costache Negruzzi | Alexandru Lăpușneanul | Dar nesocotind de ajuns planul acesta, îi omorea din cînd în cînd. La cea mai mică greșeală dregătorească, la cea mai mică plîngere ce i s-arăta, capul vinovatului se spînzura în poarta curții, cu o țidulă vestitoare greșalei lui, adevărate sau plăsmuite și el nu apuca să putrezească, cînd alt cap îi lua locul. Nime nu îndrăznea a grăi împotriva lui, cu cît mai vîrtos a lucra ceva. O gvardie numeroasă de lefecii albanezi, serbi, unguri, izgoniți pentru relele lor fapte, își aflaseră scăpare lîngă Alexandru, care, plătindu-i bine, îi avea hărăziți; iar oștile moldovene, sub căpitani creature a lui, le ținea pe margeni; slobozînd însă pre ostași pe la casele lor, le mărginise în puțin număr. Întru o zi el se primbla singur prin sala palatului domnesc. Avusese o lungă vorbă cu Moțoc, care intrase iar în favor și care ieșea, după ce îi înfățoșăse planul unei nouă contribuții. Se părea neastîmpărat, vorbea singur și se cunoștea că meditează vreo nouă moarte, vreo nouă daună, cînd o ușă laturalnică deschizîndu-se, lăsă să intre doamna Ruxanda. La moartea părintelui ei, bunului Petre Rareș, care — zice hronica — cu multă jale și mîhniciune a tuturor s-au îngropat în sf. monastirea Probota, zidită de el, Ruxanda rămăsese în fragedă vîrstă, sub tuturatul a doi frați mai mari, Iliaș și Ștefan. | 219 |
Costache Negruzzi | Alexandru Lăpușneanul | Iliaș, urmînd în tronul părintelui său, după o scurtă și desfrînată domnie, se duce la Constantinopol, unde îmbrățoșă mahometismul și în locul lui se sui pe tron Ștefan. Acesta fu mai rău decît fratele său; începu a sili pre străini și pre catolici a-și lepăda relegea, și multe familii bogate ce se locuiseră în țară pribegiră din pricina aceasta, aducînd sărăcie pămîntului și cădere negoțului. Boierii care, cei mai mulți, era încuscriți cu polonii și cu ungurii, se supărară, și corăspunzîndu-se cu boierii pribegi, hotărîră pieirea lui. Poate ar fi mai întîrziat a-și pune în lucrare planul, dacă desfrînarea lui nu l-ar fi grăbit. „Nu hălăduia de răul lui nici o jupîneasă, dacă era frumoasă,“, zice hronicarul în naivitatea sa. Într-o zi, cînd se afla la Țuțora, nemaiașteptînd sosirea boierilor pribegi, boierii ce erau cu dînsul, ca să nu-l scape, au tăiat frînghiile cortului sub carele el ședea și, dînd năvală, l-au ucis. Acum numai Ruxanda rămăsese din familia lui Petru Rareș și pre dînsa boierii ucigași o hotărîseră a fi soție un oarecărui numit Jolde, pre care ei îl alesesără de domn. Dar Lăpușneanul, ales de boierii pribegi, întîmpinînd pre Joldea, îl birui și prinzîndu-l îi tăie nasul și-l dete la călugărie; și ca să tragă inimile norodului în care via încă pomenirea lui Rareș, se însură și luă el pre fiica lui. | 224 |
Costache Negruzzi | Alexandru Lăpușneanul | Astfel gingașa Ruxanda ajunsesă a fi parte biruitorului. Cînd intră în sală, ea era îmbrăcată cu toată pompa cuvenită unii soții, fiice și surori de domn. Peste zobonul [5] de stofă aurită, purta un benișel de felendreș [6] albastru blănit cu samur, a căruia mînice atîrnau dinapoi; era încinsă cu un colan de aur, ce se închia cu mari paftale de matostat, împregiurate cu petre scumpe; iar pe grumazii ei atîrna o salbă de multe șiruri de margaritar. Șlicul de samur, pus cam într-o parte, era împodobit cu un surguci alb și sprijinit cu o floare mare de smaragde. Părul ei, după moda de atuncea, se împărțea despletit pe umerii și spatele sale. Figura ei avea acea frumuseță care făcea odinioară vestite pre femeile României și care se găsește rar acum, degenerînd cu amestecul națiilor străine. Ea însă era tristă și tînjitoare, ca floarea espusă arșiții soarelui, ce nu are nimică s-o umbrească. Ea văzuse murind pre părinții săi, privise pre un frate lepădîndu-și relegea și pre celălalt ucis; și mai întăi hotărîtă de obștie a fi soția lui Jolde (pre care nici îl știa), acum fusese silită de aceeași obștie, care dipoza de inima ei făr-a o mai întreba, a da mîna lui Alexandru-vodă, pre care cinstindu-l și supuindu-i-se ca unui bărbat, ar fi voit să-l iubească, dacă ar fi aflat în el cît de puțină simțire omenească. | 229 |
Costache Negruzzi | Alexandru Lăpușneanul | Apropiindu-se, se plecă și-i sărută mîna. Lăpușneanul o apucă de mijloc, și rădicînd-o ca pre o pană, o puse pe genunchii săi. — Ce veste, frumoasa mea doamnă? zise el sărutînd-o pre frunte; ce pricină te face astăzi, cînd nu-i sărbătoare, a-ți lăsa fusele? Cine te-au trezit așa de dimineață? — Lacrimilor jupîneselor văduve care se varsă la ușa mea și care strigă răsplătire la domnul Hristos și la sfînta născătoare, pentru sîngele care verși. Lăpușneanul, posomorîndu-se, desfăcu brațele; Ruxanda căzu la picioarele lui. — O, bunul meu domn! viteazul meu soț! urmă ea, destul! Ajungă atîta sînge vărsat, atîte văduvii, atîța sărimani [7] ! Gîndește că măria-ta ești prea puternic și că niște săraci boieri nu-ți pot strica. Ce-ți lipsește măriei-tale! N-ai cu nime război; țara este liniștită și supusă. Eu, Dumnezeu știe! cît te iubesc! și copiii măriei-tale sînt frumoși și tineri. Judecă că după viață este și moarte și că măria-ta ești muritor și ai să dai seamă! Pentru că, cu monăstirile nu se răscumpără sîngele, ci mai ales ispitești și înfrunți pre Dumnezeu, socotind că făcînd biserci îl poți împăca, și… — Muiere nesocotită! strigă Lăpușneanul sărind drept în picioare și mîna lui, prin deprindere, se răzăma pe junghiul [8] din cingătoarea sa; dar îndată, stăpînindu-se, se plecă și, rădicînd pre Ruxanda de jos: — Doamna mea! | 221 |
Costache Negruzzi | Alexandru Lăpușneanul | îi zise, să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune, că, zău, nu știu ce se poate întîmpla. Mulțămește sfîntului mare mucenic Dimitrie izvorîtorul de mir, a cărui hram se prăznuiește la biserica ce noi i-am făcut la Pîngărați, că ne-au oprit de a face un păcat, aducîndu-ne aminte că ești mama copiilor noștri. — De aș ști că mă vei și omorî, nu pot să tac. Ieri, cînd voiam să intru, o jupîneasă cu cinci copii s-au aruncat înaintea rădvanului [9] meu și m-au oprit arătîndu-mi un cap țintuit în poartea curții; „Ai să dai seamă, doamnă! îmi zise, că lași pre bărbatul tău să ne taie părinții, bărbații și frații… Uită-te, doamnă, acesta-i bărbatul meu, tatăl copiilor acestora, care au rămas săraci! Uită-te!“ și îmi arăta capul sîngeros și capul se uita la mine grozav! Ah! Stăpîne! de atunci neîncetat văd capul acela și mi-e tot frică! Nu pot să mă odihnesc. — Și ce vrei? întrebă Lăpușneanul zîmbind. — Vreau să nu mai verși sînge, să încetezi cu omorul, să nu mai văd capete tăiete, să sare inima din mine. — Îți făgăduiesc că de poimîne nu vei mai vedea, răspunse Alexandru-vodă; și mîne îți voi da un leac de frică. | 206 |
Costache Negruzzi | Alexandru Lăpușneanul | — Cum? ce vrei să zici? — Mîne vei vedea. Acum, dragă doamnă, du-te de-ți vezi copiii și caută de casă cum se cuvine unei bune gospodine și pune la cale să ne gătească un ospăț, căci mîne dau masă mare boierilor. Doamna Ruxanda ieși după ce iarăși îi sărută mîna. Bărbatul său o pitrecu pînă la ușă. — Ei! pus-ai toate la cale? întrebă el, viind grabnic cătră armașul său, care intrase atunce. — Tot este gata. Dar oare vor veni? — Vor veni. III. Capul lui Moțoc vrem… De cu seară se făcuse de știre tuturor boierilor să se adune a doua zi, fiind sărbătoare, la mitropolie, unde era să fie și domnul, ca să asculte liturghia și apoi să vie să prînzească la curte. Cînd sosi Alexandru-vodă, sfînta slujbă începuse și boierii erau toți adunați. Împotriva obiceiului său, Lăpușneanul, în ziua aceea, era îmbrăcat cu toată pompa domnească. Purta corona Paleologilor și peste dulama poloneză de catifea roșie, avea cabanița turcească. Nici o armă nu avea alta decît un mic junghi cu plăselele de aur; iar printre bumbii dulămii se zărea o zea de sîrmă. După ce a ascultat sf. slujbă, s-a coborît din strană, s-a închinat pe la icoane și, apropiindu-se de racla sf. | 208 |
Costache Negruzzi | Alexandru Lăpușneanul | Ioan cel nou, s-a plecat cu mare smerenie și a sărutat moaștele sfîntului. Spun că in minutul acela el era foarte galben la față și că racla sfîntului ar fi tresărit. După aceasta, suindu-se iarăși în strană, se înturnă către boieri și zise: „Boieri dumneavoastră! De la venirea mea cu a doua domnie și pînă astăzi, am arătat asprime către mulți; m-am arătat cumplit, rău, vărsînd sîngele multora. Unul Dumnezeu știe de nu mi-a părut rău și de nu mă căiesc de aceasta; dar dumneavoastră știți că m-a silit numai dorința de a vedea contenind gîlcevirile și vînzările unora și altora, care ținteau la răsipa țării și la peirea mea. Astăzi sînt altfel trebile. Boierii și-au venit în cunoștiință; au văzut că turma nu poate fi fără păstor, pentru că zice mîntuitorul; „Bate-voi păstorul, și se vor împrăștia oile“. Boieri dumneavoastră! Să trăim de acum în pace, iubindu-ne ca niște frați, pentru că aceasta este una din cele zece porunci: „Să iubești pre aproapele tău ca însuți pre tine și să ne iertăm unii pre alții, pentru că sîntem muritori, rugîndu-ne Domnului nostru Iisus Hristos — își făcu cruce — să ne ierte nouă greșalele, precum iertăm și noi greșiților noștri.“. | 201 |
Costache Negruzzi | Alexandru Lăpușneanul | Sfîrșind această deșănțată cuvîntare, merse în mijlocul bisăricii și, după ce se închină iarăși, se înturnă spre norod în față, în dreapta și în stînga, zicînd: — Iertați-mă, oameni buni și boieri dumneavoastră! — Dumnezeu să te ierte, măria-ta! răspunseră toți, afară de doi juni ce sta gînditori, răzămați de un mormînt lîngă ușă, însă nime nu le-a luat seama. Lăpușneanul ieși din biserică, poftind pre boieri să vie ca să ospăteze împreună; și încălecînd, se înturnă la palat. Toți se împrăștiară. — Cum îți pare? zise unul din boierii care i-am văzut că nu iertase pre Alexandru-vodă. — Te sfătuiesc să nu te duci astăzi la dînsul la masă, răspunse celălalt; și se amestecară în norod. Acești erau Spancioc și Stroici. La curte se făcuse mare gătire pentru ospățul acesta. Vestea se împrăștiase că domnul se împăcase cu boierii și boierii se bucurau de o schimbare ce le da nădejde că vor putea ocupa iarăși posturi, ca să adune nouă avuții din sudoarea țăranului. Cît pentru norod, el era indiferent; el din împăcarea aceasta nu aștepta vreun bine, nici prepunea vreun rău. Norodul se învoia cu oblăduirea lui Alexandru-vodă; cîrtea numai asupra ministrului său Moțoc, care întrebuința creditul ce-l avea la domn, spre împilarea gloatei. | 206 |
Costache Negruzzi | Alexandru Lăpușneanul | Căci, deși era necontenite jalobele obștiei pentru jăfuirile lui Moțoc, Lăpușneanul sau nu răspundea, sau nu le asculta. Ceasul prînzului apropiindu-se, boierii începură a veni călări, întovărășiți fieștecare de cîte două-trei slugi. Luau seamă însă că curtea era plină de lefecii înarmați și că patru tunuri sta îndreptate spre poartă; dar socoteau că sînt puse pentru a serba, după obicei, ceremonia prin salve. Unii poate că și prepuneau vreo cursă, dar odată intrînd, nu se mai putea înturna: căci porțile erau străjuite și păzitorii porunciți a nu lăsa să iasă nime. Adunîndu-se, boierii, 47 la număr, Lăpușneanul se puse în capul mesii, avînd în dreapta pre logofătul Trotușan și în stînga pre vornicul Moțoc. Începură a zice [10] din surle: și bucatele se aduseră pe masă. În Moldavia, pe vremea aceea, nu se introdusese încă moda mîncărilor alese. Cel mai mare ospăț se cuprindea în cîteva feluri de bucate. După borșul polonez, veneau mîncări grecești ferte cu verdețuri, care pluteau în unt; apoi pilaful turcesc, și, în sfîrșit, fripturile cosmopolite. Pînza mesii și șervetele erau de filaliu [11] țesute în casă. Tipsiile pe care aduceau bucatele, talgerile și păharele erau de argint. Pe lîngă părete sta așezate în rînd mai multe ulcioare pîntecoase, pline de vin de Odobești și de Cotnar și la spatele fieștecăruia boier dvorea cîte o slugă, care dregea [12]. | 223 |
Costache Negruzzi | Alexandru Lăpușneanul | Toate aceste slugi erau înarmate. În curte, pe lîngă două junci și patru berbeci fripți, erau trei poloboace desfundate, pline de vin; slujitorii mîncau și beau; boierii mîncau și beau. Acum capetele începuseră a se înfierbînta; vinul își făcea lucrare. Boierii închinau și urau pre domn cu vivate zgomotoase, la care răspundeau lefeciii prin chiote și tunurile prin bubuit. Acum era aproape a se scula de la masă, cînd Veveriță ridică paharul și închinînd zise: — Să trăiești întru mulți ani, măria-ta! să stăpînești țara în pace și milostivul Dumnezeu să te întărească în gîndul ce ai pus de a nu mai strica pre boieri și a bîntui norodul… N-apucă să sfîrșească, căci buzduganul armașului, lovind-l drept în frunte, îl oborî la pămînt. — A! voi ocărîți pre domnul vostru! strigă acesta; la ei, flăcăi! În minut, toți slujitorii de pe la spatele boierilor, scoțînd junghiurile, îi loviră; și alți ostași, aduși de căpitanul de lefecii, intrară și năpustiră cu sabiile în ei. Cît pentru Lăpușneanul el luasă pre Moțoc de mînă și se trăsesă lîngă o fereastră deschisă, de unde privea măcelăria ce începuse. El rîdea; iar Moțoc, silindu-se a rîde ca să placă stăpînului, simțea părul zburlindu-i-se pe cap și dinții săi clănțănind. | 205 |
Costache Negruzzi | Alexandru Lăpușneanul | Și cu adevărat era groază a privi această scenă sîngeroasă. Închipuiască-și cineva într-o sală de cinci stînjeni lungă și de patru lată, o sută și mai mulți oameni ucigași și hotărîți spre ucidere, călăi și osîndiți, luptîndu-se, unii cu furia deznădejdei, și alții cu aprinderea beției. Boierii, neavînd nici o grijă, surprinși mișălește pe din dos, fără arme, cădeau făr-a se mai împotrivi. Cei mai bătrîni mureau făcîndu-și cruce; mulți însă din cei mai juni se apărau cu turbare; scaunele, talgerele, tacîmurile mesii se făceau arme în mîna lor; unii, deși răniți, se încleștau cu furie de gîtul ucigașilor și, nesocotind rănele ce priimeau, îi strîngeau pîn-îi înădușeau. Dacă vreunul apuca vreo sabie, își vindea scump viața. Mulți lefecii periră, dar în sfîrșit nu mai rămasă nici un boier viu. Patruzeci și șepte de trupuri zăceau pe parchet! În lupta și trînta aceasta, masa se răsturnase; ulcioarele se spărseseră și vinul amestecat cu sînge făcuse o baltă pe lespezile salei. Odată cu omorul de sus, începuse uciderea și în curte. Slugile boierilor, văzîndu-se lovite fără veste de soldați, plecară de fugă. Puțini care scăpară cu viață, apucînd a sări peste ziduri, dasă larmă pe la casele boierilor; și invitînd pre alte slugi și oameni boierești, burzuluiseră norodul și tot orașul alergase la poarta curții, pre care începuse a o tăia cu protivire. | 222 |
Costache Negruzzi | Alexandru Lăpușneanul | Gloata se întărîta din mult mai mult. Lăpușneanul, pre care îl înștiințase de pornirea norodului, trimise pre armașul să-i întrebe ce vor și ce cer? Armașul ieși. — Ei, vornice Moțoace, zise apoi înturnîndu-se spre acesta, spune, n-am făcut bine că m-am mîntuit de răii aceștii și am scăpat țara de o așa rîie? — Măria-ta, ai urmat cu mare înțelepciune, răspunse mîrșavul curtezan; eu de mult aveam de gînd să sfătuiesc pre m.ta la aceasta, dar văd că înțelepciunea măriei-tale au apucat mai nainte și ai făcut bine că i-ai tăiat; pentru că… fiindcă… era să… — Văd că armașul întîrzie, zise Lăpușneanul curmînd pre Moțoc, care se învălmășea în vorbă. Îmi vine să poruncesc să deie cu tunurile în prostimea acea. Ha, cum socoți și dumneata? — Așa, așa, să-i împuște cu tunurile; nu-i vreo pagubă c-or muri cîteva sute de mojici, de vreme ce au perit atîța boieri. Da, să-i omare de istov. — M-așteptam s-aud asemene răspuns, zise cu oțărîre Lăpușneanul, dar să vedem întăi ce vror. În vremea aceasta, armașul se suise pe poarta curții și, făcînd semn, strigă: — Oameni buni! Măria-sa vodă întreabă ce vreți și ce ceriți? si pentru ce ați venit așa cu zurba? | 203 |
Costache Negruzzi | Alexandru Lăpușneanul | Prostimea rămasă cu gura căscată. Ea nu se aștepta la asemenea întrebare. Venise fără să știe pentru ce au venit și ce vrea. Începu a se strînge în cete, cete, și a se întreba unii pe alții ce să ceară. În sfîrșit începură a striga: — Să micșureze dăjdiile! — Să nu ne zapciască! — Să nu ne mai împlinească! — Să nu ne mai jăfuiască! — Am rămas săraci! — N-avem bani! — Ne i-au luat toți Moțoc! — Moțoc! Moțoc! — El ne belește și ne pradă! — El sfătuiește pre vodă! Să moară! — Moțoc să moară! — Capul lui Moțoc vrem! Acest din urmă cuvînt, găsind un eho în toate inimile, fu ca o schinteie electrică. Toate glasurile se făcură un glas și acest glas striga: „Capul lui Moțoc vrem“. — Ce cer? întrebă Lăpușneanul, văzînd pre armașul intrînd. — Capul vornicului Moțoc, răspunse. — Cum? Ce? strigă acesta sărind ca un om ce calcă pe un șărpe; n-ai auzit bine, fîrtate! vrei să șuguiești, dar nu-i vreme de șagă. Ce vorbe sînt aceste? Ce să facă cu capul meu? îți spun că ești surd; n-ai auzit bine! — Ba foarte bine, zise Alexandru-vodă, ascultă singur. Strigările lor se aud de aici. | 206 |
Costache Negruzzi | Alexandru Lăpușneanul | Într-adevăr, ostașii nemaiîmpotrivindu-se, norodul începuse a se cățăra pe ziduri, de unde striga în gura mare: „Să ne deie pe Moțoc! Capul lui Moțoc vrem!“ — Oh! păcătosul de mine! strigă ticălosul. Maică preacurată fecioară, nu mă lăsa să mă prăpădesc!… Dar ce le-am făcut oamenilor acestora? Născătoare de Dumnezeu, scapă-mă de primejdia aceasta și mă jur să fac o biserică, să postesc cît voi mai ave zile, să ferec cu argint icoana ta cea făcătoare de minuni de la monăstirea Neamțului!… Dar, milostive doamne, nu-i asculta pre niște proști, pre niște mojici. Pune să deie cu tunurile într-înșii… Să moară toți! Eu sînt boier mare; ei sînt niște proști! — Proști, dar mulți, răspunse Lăpușneanul cu sînge rece; să omor o mulțime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat? Judecă dumneata singur. Du-te de mori pentru binele moșiei dumitale, cum ziceai însuți cînd îmi spuneai că nu mă vrea, nici nu mă iubește țara. Sînt bucuros că-ți răsplătește norodul pentru slujba ce mi-ai făcut, vînzîndu-mi oastea lui Anton Sechele [13] și mai pe urmă lăsîndu-mă si trecînd în partea Tomșii. — Oh! nenorocitul de mine! strigă Moțoc smulgîndu-și barba, căci de pe vorbele tiranului înțelegea că nu mai este scăpare pentru el. | 205 |
Costache Negruzzi | Alexandru Lăpușneanul | Încai lăsați-mă să mă duc să-mi pun casa la cale! fie-vă milă de jupîneasa și de copilașii mei! lăsați-mă să mă spoveduiesc! Și plîngea, și țipa, și suspina. — Destul! strigă Lăpușneanul, nu te mai boci ca o muiere! fii român verde. Ce să te mai spoveduiești? Ce-i să spui duhovnicului? că ești un tîlhar și un vînzător? Asta o știe toată Moldova. Haide! luați-l de-l dați norodului și-i spuneți că acest fel plătește Alexandru-vodă celor ce pradă țara. Îndată armașul și căpitanul de lefecii începură a-l tîrî. Ticăitul boier răcnea cît putea, vrînd să se împotrivească; dar ce puteau bătrînile lui mîni împotriva acelor patru brațe zdravane care-l trăgeau! Vrea să se sprijinească în picioare, dar se împedeca de trupurile confraților săi și luneca pe sîngele ce se închegase pe lespezi. În sfîrșit puterile îi slăbiră, și sateliții tiranului, ducîndu-l pe poarta curții mai mult mort decît viu, îl îmbrînciră în mulțime. Ticălosul boier căzu în brațele idrei acestei cu multe capete, care întru o clipală îl făcu bucăți. — Iată cum plătește Alexandru-vodă la cei ce pradă țara! ziseră trimișii tiranului. — Să trăiască măria-sa vodă! răspunse gloata. Și mulțămindu-se de astă jertfă, se împrăștii. În vreme ce nenorocitul Moțoc perea acest fel, Lăpușneanul porunci să rădice masa și să strîngă tacîmurile; apoi pusă să răteze capetele ucișilor și trupurile le aruncă pe fereastră. | 226 |
Costache Negruzzi | Alexandru Lăpușneanul | După aceea, luînd capetele, le așăză în mijlocul mesii pe încet și cu rînduială, puind pe ale celor mai mici boieri dedesubt și pe a celor mai mari deasupra, după neam și după ranguri, pînă ce făcu o piramidă de patruzeci și șepte căpățîne, vîrful căria se închia prin capul unui logofăt mare. Apoi, spălîndu-se pe mîni, merse la o ușă lăturalnică, trase zăvorul și drugul de lemn care o închidea și intră în apartamentul doamnei. De la începutul tragediei acestia, doamna Ruxandra, neștiind nimic de cele ce se petrecea, era îngrijită. Ea nu putea afla pricina zgomotului ce auzise, căci, după obiceiul vremii de atunci, femeile nu ieșeau din apartamentul lor și slujnicele nu puteau risca în mijlocul unei oștimi ce nu cunoștea ce este disciplina. Una din ele, mai îndrăzneață, ieșind, auzise vorbă că este zurba asupra lui vodă și adusese această veste stăpînei sale. Buna doamnă, temîndu-se de furia norodului, era spăriată, și cînd a intrat Alexandru, a găsit-o rugîndu-se dinaintea icoanei, avînd copiii pe lîngă dînsa. — A! strigă ea, slavă Maicei Domnului că te văd! Mi-au fost tare frică. — Pentru aceea, precum ți-am făgăduit, ți-am gătit un leac de frică. Vină cu mine, doamnă. — Dar ce țipete, ce strigări se auzeau? | 208 |
Costache Negruzzi | Alexandru Lăpușneanul | — Nimic. Slujitorii s-au fost luat la sfadă, dar s-au liniștit. Zicînd aceste, luă pre Ruxandra de mînă și o aduse în sală. Întru vederea grozavii priveliști, ea slobozi un țipet strașnic și leșină. — Femeia tot femeie, zise Lăpușneanul zîmbind; în loc să se bucure, ea se sparie. Și luînd-o în brațe, o duse în apartamenturile ei. Apoi înturnîndu-se iarăși în sală, găsi pre căpitanul de lefecii și pre armașul așteptîndu-l. — Tu pune să arunce peste zid hoiturile cînilor acestora, iar titvele să le înșire pre zid, zise lefeciului. Iar tu, adresîndu-se către armaș, să-mi pui mîna pe Spancioc și pe Stroici. Însă Stroici și Spancioc erau acum aproape de Nistru. Gonașii îi ajunseră tocmai cînd treceau hotarul: — Spuneți celui ce v-au trimis, strigă cătră ei Spancioc, că ne vom vedea pîn-a nu muri! IV. De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu… Patru ani trecuseră de la scena aceasta, în vremea cărora Alexandru-vodă, credincios făgăduinței ce dase doamnei Ruxandei, nu mai tăiese nici un boier. Dar pentru ca să nu uite dorul lui cel tiranic de a vedea suferiri omenești, născoci feluri de schingiuiri. Scotea ochi, tăia mîni, ciuntea și seca pe care avea prepus; însă presupusurile lui erau părelnice, căci nime nu mai cuteza a cîrti cît de puțin. | 217 |
Costache Negruzzi | Alexandru Lăpușneanul | Cu toate aceste, era neliniștit, căci nu putuse pune mîna pe Spancioc și pe Stroici, care ședeau la Cameniță, așteptînd și pîndind vreme. Deși avea doi gineri grafi cu mare influință la Curtea Polonei, era îngrijit de acești doi boieri, să nu învite pre poloni, care nu căutau decît pretexte, spre a întra în Moldavia; dar acești doi români erau prea buni patrioți ca să nu judece că războiul și venirea oștilor străine ar fi fost peirea patriei. Lăpușneanul le scrisese în mai multe rînduri ca să vie, legîndu-se prin cele mai mari jurăminte că nu le va face nimică, dar ei știau cît prețuiește jurămîntul lui. Ca să-i privigheze mai de aproape, se mută în cetatea Hotinului, pre care o întări mai cu osăbire; însă aici se bolnăvi de lîngoare. Boala făcu răpezi înaintiri și în curînd tiranul se văzu la ușa mormîntului. În delirul frigurilor, i se părea că vede toate jertfele cruziei sale, fioroase și amenințătoare, îngrozindu-l și chemîndu-l la judecata Dumnezeului dreptății. În deșert se învîrtea în patul durerii, căci nu putea afla ragaz. Chemînd pe mitropolitul Teofan, pre episcopi și pre boieri și spuindu-le că se simte sosit la sfîrșitul vieții, își ceru iertare de la toți, umilindu-se; pe urmă îi rugă să le fie milă de fiul său Bogdan, pre care îl lasă moștean scaunului și să-l ajute căci, fiind în fragedă vîrstă, încungiurat de puternici vrăjmași, nu se va pute apăra nici pre sine, nici pre țară, de nu va fi unire între boieri și de nu vor ave dragoste și supunere cătră domn. | 261 |
Costache Negruzzi | Alexandru Lăpușneanul | — Cît pentru mine, urmă a zice, de mă voi și ridica din boala aceasta, sînt hotărît a mă duce la călugărire în monăstirea Slatina, unde să mă spăsesc, cîte zile îmi va mai lăsa Dumnezeu. Deci, vă rog, părinți arhierei, de mă veți vedea aproape de moarte, să mă tundeți călugăr… Nu putu vorbi mai mult. Convulsiile îl apucară și un leșin grozav ca moartea îi îngheță trupul, încît mitropolitul și episcopii, crezînd că se sfărșește, îl călugăriră, puindu-i nume Paisie, dupre numele Petru, ce avea păn-a nu se face domn. După aceasta, salutînd pre doamna Ruxanda de regentă în vremea minorităței fiului ei, proclamară pre Bogdan de domn. Apoi îndată porniră stafete pe la boierii din țară și emigrați și pe la capitanii oștilor. Abia amurgise cînd Stroici și Spancioc sosiră. Descălecînd pe la gazde, alergară cu pripă la cetate. Cetatea era mută și pustie ca un mormînt de urieș. Nu se auzea deciț murmura valurilor Nistrului, ce izbea regulat stîncoasele ei coaste, sure și goale și strigătul monoton a ostașilor pe lungile lor lance. Suindu-se în palat, îi cuprinse nu puțină mirare neîntîlnind pre nime; în sfîrșit, o slugă le arătă camera bolnavului. Voind să intre, auziră un mare zgomot și se opriră ca să asculte. | 209 |
Costache Negruzzi | Alexandru Lăpușneanul | Lăpușneanul se trezise din letargia sa. Deschizînd ochii, văzu doi călugări stînd unul la cap și altul la picioarele sale, neclintiți ca două statuie de bronz; se uită pe dînsul și se văzu coperit cu o rasă; pe căpătîiul său sta un potcap. Vru să rădice mîna și se împedecă în niște metanii de lînă. I se păru că visează și iarăși închise ochii; dar redeschizîndu-i peste puțin, văzu aceleși lucruri, metaniile, potcapul, călugării. — Cum te mai simți, frate Paisie? îl întrebă unul din monahi, văzîndu-l că nu doarme. Numele acesta îi aduse aminte de toate cele ce se petrecuseră. Sîngele într-însul începu a ferbe și, sculîndu-se pe jumătate: — Ce pocitănii sînt aceste? strigă. A! voi vă jucați cu mine! Afară, boaite! Ieșiți! că pre toți vă omor! Și căuta o armă pe lîngă el, dar negăsind decît potcapul îl azvîrli, cu mînie în capul unui călugăr. Întru auzul strigărilor lui, doamna cu fiul ei, mitropolitul, boierii, slugile întrară toți în odaie. Chiar atunci cei doi boieri veniseră și sta ascultînd la ușă. — A! voi m-ați călugărit, striga Lăpușneanul cu glas răgușat și spărios; gîndiți că veți scăpa de mine? Dar să vă iasă din minte! Dumnezeu sau dracul mă va însănătoșa, și… — Nenorocite, nu huli! | 210 |
Costache Negruzzi | Alexandru Lăpușneanul | îl curmă mitropolitul; uiți că ești în ceasul morții! Gîndeș | 10 |
Costache Negruzzi | Sobieski și românii | Pe drumul ce duce către cetatea Neamțului, pe la sfârșitul lui septembrie 1686, se vedea o oaste mergând. După un trup de lănceri ce deschidea marșa, urmau douăsprezece tunuri mari trase de boi, apoi o ceată de ofițeri călări în fruntea cărora erau trei; unul în floarea vârstei, posomorât, gânditor, necăjit, și doi mai bătrâni. Tustrei în haine poloneze. În sfârșit venea duiumul oștii: trăsuri, bagaje, pedestrași, șleahtă pospolită, amestecați, în neregulă, cu steagurile strânse, cu capul plecat, cu armele răsturnate, cu întristarea pe față și cu durerea în inimă. Nu se auzea nici surlă, nici dobă, numai tropotul cailor, și pasul oamenilor ce abia se mișcau, pentru că de zece zile caii n-au ros decât coaja copacilor, și oamenii s-au hrănit numai cu poame. Și însă această oaste, în stare așa ticăloasă, e acea ce a îngiosit de atâte ori trufia semilunii, iar acei trei fruntași ofițeri sunt hatmanii Iablonovski și Potoțki, și cel din mijlocul lor însuși Ion Sobiețki, regele Poloniei. Și cum să nu fie supărat și necăjit vestitul rege? El, Sobiețki, fala leșilor, eroul creștinătății, mântuitorul Vienii, să fie nevoit pentru a doua oară a da pas turcilor, a se trage dinaintea tătarilor și a moldovenilor, a-și privi oastea ticăloșită de lipsa merindelor, horopsită de dușmanii carii îl urmează mișelește, fără a îndrăzni să-și deie piept fățiș cu el, și fac pradă tot ce cade, tot ce rămâne pe urmă; a nu întâmpina în drumul său decât o fioroasă pustietate! | 244 |
Costache Negruzzi | Sobieski și românii | Cum am zis, mergea încet și gânditor. Hatmanii lângă dânsul păzeau tăcere, respectând supărarea sa de care și ei se împărtășeau. — Ce castel e acesta? întrebă Sobiețki când, rădicând capul, zări pe sprinceana dealului, înălțându-se trufașă dinaintea lui, cetățuia Neamțu. Cu bună seamă vrun cuib a tâlharilor acestor de moldoveni! — La vreme de război, aici domnii Moldovei obicinuiesc a-și trimite averile lor, răspunse Potoțki. — Așa! Să mergem dar să-l luăm. Oh! voi să-mi răzbun pre Cantemir care mă înșălă, și mă făcu să pierd atâța viteji! — Eu aș zice să lăsăm cetatea aceasta, zise Iablonovski, și să ne urmăm drumul înainte. Avem tunuri de câmp, nu de asalt. — Ba, pre numele patronului meu! nu va zice lumea că o cetate s-a arătat dinaintea lui Sobiețki fără a i se cuceri? N-avem tunuri? Vom lua-o dar cu mâinile. — Numele măriei tale e destul tun, zise Potoțki. Trufia polonului măgulindu-se de această groasă lingușire, fața i se însenină la ideea unei izbânzi atât de lesnicioase și îndată dete poruncă să se înșire oastea cătră cetate. În cetățuie se afla optsprezece plăieși, trimiși de ispravnicul de Neamț pentru străjuire, în lipsa garnizoanei, care era la Fălcii pe lângă domnul Cantemir, unde tăbărâse armia turcească. | 207 |
Costache Negruzzi | Sobieski și românii | Cu câteva ceasuri mai nainte sosise încă un tânăr plăieș, a cărui cal asudat păștea înșelat troscotul ce creștea pe lângă ziduri. — Mai bea o dușcă, băiete, zise un bătrân de care se vedea că ascultă toți, și ne spune ce ai mai văzut la Iași? — Ce să văd, tată? Blăstămăție! Târgul îi în jac. Leșii pradă și dezbracă pe bieții oameni. — Ș-apoi zic că-s creștini! — Creștini! au prădat bisericile și monăstirile de odoare. Nu știți încă? S-au dus să ieie pe sfânta de la Triisfetitele. Moaștele sf. Paraschevii de la Epivata, aduse cu cheltuiala domnului Vasile-vodă. — Doamne ferește! ziseră plăieșii făcându-și cruce. — Așa, urmă tânărul, eram acolo când au mers să ieie racla sfintei, dar călugărul, simțind, au închis poarta, și n-au vrut să deschidă; atunce... — Pui de om, călugărul! strigară ascultătorii. — Atunce craiul lor au poroncit s-aducă tunurile ca să spargă porțile, dar mai întăi au trimis răspuns călugărului, care ședea în clopotniță, să deschidă, ori face monăstirea praf și pulbere. — Auzit-ați acolo litfa cea păgână! Și ce au făcut popa? — El au răspuns că nu se aștepta s-audă așa vorbă de la un împărat care se zice creștin, și că măria sa îi mare și puternic, poate să facă ceea ce zice, dacă nu se teme nici de Dumnezeu, nici de sfinții lui, dar el nu deschide poarta, ci s-a îngropa sub zidurile bisericii și apoi lumea va judeca între dânsul, atât de slab, și între măria sa atât de tare. | 254 |
Costache Negruzzi | Sobieski și românii | Auzind aceste, leahul s-au făcut foc de mânie și dasă acum poroncă să împușce, când unul din hatmanii lui i-au zis nu știu ce. Cum îmi spunea oamenii, i-au zis că nu se cade să facă așa lucru, să strice casa Domnului și altele multe. Îndestul că l-au înduplecat să deie pace bisericii. — Și ce fac acum leșii la Iași? — Este o săptămână de când s-au dus, după ce au văzut că nu mai au merinde pentru oști, și au purces pe Bahlui în sus, gândind c-or găsi de toate; dar acolea să vedeți. Vodă, din lagărul turcilor, cum au auzit de aceasta, au și pornit după dânșii un mârzac c-o mulțime de tătari și vro cinci steaguri de moldoveni, iar mai întăi au trimis pe loc pre capitanul Turculeț c-o strajă de călăreți care, apucănd înainte, au scos toți oamenii de prin sate, au dat pojar fânului și fânațelor, au ascuns prin gropi grâul și orzul, și dușmanul au găsit tot pustiu în drumul său, încât, agiungând la Cotnar, nu găsea să mănânce decât poamele copacilor; ba încă au pus prin bălți și niște ierburi veninoase de care cum bea, crăpa; și vai de capul lor! piereau cu sutele și ei și caii, iar care rămânea pe urmă cădea în mâinile moldovenilor, carii, fără mai multă judecată, ori îl spânzura, ori îl înțepa. | 226 |
Costache Negruzzi | Sobieski și românii | — Osânda sfintei Paraschevii! zise bătrânul. Dar tu cum le-ai aflat aceste toate? — Eu — știți că m-ați trimis la Iași să văd ce mai este. După ce s-au dus leșii, m-am luat cât colea pe urma lor pănă la Cotnar, unde m-am întâlnit cu capitanul Turculeț, care mi le-au spus; ș-apoi, după ce am văzut că dușmanii și-au luat drumul spre țara lor, am apucat de-a dreptul piste codri... Dar oare ce buciumă străjerul? — Fă-i semn să se coboare de pe zid, și să vie încoace. Nu trecu mult și plăieșul de strajă viind, spuse că o oaste mare se apropie de cetate. Îndată toți alergară pe ziduri. — Leșii sunt! strigă tânărul ce venise de curând și pre care l-am auzit vorbind; și-au schimbat drumul, și vin aici... — La porți, flăcăi! zise bătrânul. Încuieți-le și grămădiți bolovanii pe ziduri. Așezați-vă toți pe la metereze. Să nu zică leahul c-au intrat într-o cetate românească, ca într-o țarină pustie. — Dar noi suntem numai nouăsprezece și asta-i o oaste întreagă, observă unul; cum se ... — Taci, mucosule! îl curmă bătrânul. Te temi că-i pieri! Mare pagubă! un mișel mai puțin. Vânătorul astfel înfruntat se trase rușinat și se sui pe ziduri. | 205 |
Costache Negruzzi | Sobieski și românii | În vremea aceasta, oastea se apropiese. Regele trimise un ofițer ca să vorbească cu cei din cetate. Solul veni la poartă. Bătrânul îl salută de pe zid. — Bine ai venit, domnule, ce poftești de la noi? — Măria-sa regele Poloniei, mare ducă de Lituania ș.c.l. (urma titlurile), vă face cunoscut că să vă închinați și să-i cuceriți cetatea împreună cu toate averile și merindele; atunci garnizoana va fi slobodă a ieși cu arme și bagaje, fără a i se face nimică, iar cutezând a se împotrivi, cetatea se va cotropi, și garnizoana se va trece subt ascuțitul sabiei. — Du răspuns măriei sale, zise bătrânul, că laude și îngroziri de aste am mai auzit noi, și tot nu ne-am spăriet. Mai bine măria sa și-ar căuta de drum și ar da pace unor oameni care nu i-au făcut nimică. Cetatea n-avem gând să i-o dăm cu una, cu două, macar că nu sunt în ea nici averi, nici merinde. Tot ce-i putem da este plumbul din pușce, pre care i-l vom trimite noi de pe ziduri, fără să se mai ostenească să vie înuntru. — Plecați-vă, zise trimisul, și nu vă puneți capul în primejdie. — Nu purta grijă de capul nostru, domnule. | 204 |
Costache Negruzzi | Sobieski și românii | Gândiți mai bine la al vostru. — Încă o dată vă întreb, vă închinați ori ba? — Ba. Parlamentarul se duse. Asaltul începu. Tunurile așezate pe scaune de lemn băteau necontenit cetatea. Plăieșii răspundeau cu gloanțe care nu făceau greș. Fieștecare împușcătură obora câte unul din vrăjmași, și mai ales din ofițeri, asupra cărora erau țintite flintele lor. Leșii piereau fără a face spor. În ziua dintăi, doi vânători pieriră. A doua zi și a treia zi mai căzură cinci și se răniră doi. A patra zi căzu împușcat însuși comandantul artileriei leșești, dar mai pieriră trei din moldoveni. Numărul bravilor scădea pe toată ziua. Seara, adunându-se pe lângă foc, văzură că au sfârșit și munițiile și merindele. — Ce este de făcut, tată? întrebă tânărul vânător pe bătrânul, care, rănit la un picior sta întins pe o laviță. — Câți au pierit d-ai noștri? — Zece. — Și nu mai avem nici praf, nici merinde? — Nu. — Dacă-i așa, apoi mâini dimineață, urcă-te pe poartă și leagă în vârful săneții un ștergar alb; spune că închinăm cetatea, cu tocmală să ne lesă slobozi să ieșim și să ne ducem unde vom voi. Așa se urmă. Leșii primiră toate condițiile cerute. | 202 |
Costache Negruzzi | Sobieski și românii | Oastea se înșiră în două rânduri, lăsând prin mijlocul ei loc ca să treacă garnizoana, și poarta se deschise. Atunci, în loc de o strajă numeroasă, se văzură ieșind șese oameni, din care trei duceau pe umerele lor pe alți trei ce erau răniți. — Ce este aceasta? strigă Sobiețki răpezindu-se calare înaintea lor. Ce sunteți voi? — Străjerii din cetate, răspunse bătrânul rănit, din spatele fiiului său. — Cum! atâța sunteți? — Zece din noi au pierit din mila măriei tale. — Voi ați cutezat a vă împotrivi mie și a-mi omorî atâța viteji? zise regele. O, asta nu se va trece așa! urmă turbat de mânie; trebui o pildă pentru cei asemine vouă, și pilda va fi groaznică și vrednică de faptă. Nu meritați a muri de sabie, ci de ștreang. — Spânzurați-i! Pe loc ostașii încungiurară pre plăieși, carii, depuind jos răniții, își făcură semnul crucii și, răzămându-se pe sănețe, se uitau cu nepăsare la pregătirile ce se făceau pentru moartea lor. Ofițerii priveau cu înduioșare această scenă. — Fie-mi iertat, sire, zise atunci Iablonovski, apropiindu-se cu respect de regele care ședea posomorât și mânios, a arăta măriei tale că acești viteji n-au făcut decât datoria lor, datorie patriotică și vrednică de toată lauda, și că au avut norocirea a câștiga făgăduința marelui Sobiețki că vor fi slobozi și nesupărați. | 223 |
Costache Negruzzi | Sobieski și românii | — Îți mulțămesc, vrednice al meu tovarăș de arme, zise Sobiețki ca deșteptat din somn, îți mulțămesc că m-ai oprit de a face o faptă defăimată. Ai cuvânt; oamenii aceștii s-au purtat vitejește. Să li se deie fiecăruia câte cincizeci de zloți. Apoi, înturnându-se cătră români: Voinicilor, zise, sunteți slobozi, mergeți în pace și spuneți copiilor și fraților voștri că ați avut cinstea a vă împotrivi cinci zile regelui de Polonia. Îndată se făcu loc moldovenilor, carii, luându-și răniții, se îndreptară cătră munți, în vreme ce oastea se cobora încet la vale; iar cetatea cu porțile deschise, purtând pe zidurile sale urmele bombelor dușmănești, rămase singură pe culmea înverzită, ca un mare schelet de uriaș. | 115 |
Costache Negruzzi | Regele Poloniei și Domnul Moldaviei | Carol XII, regele svezilor, adusese spaimă în tot nordul Europei; dar nebuneasca lui sumeție se sfărmă în sfârșit de statornica cumpănire a lui Petru I, împăratul Rusiei, și acest june rege, pierzând sub Pultava rodul tuturor trecutelor sale biruinți, abia scăpase rănit în Moldavia la Tighine (Bender). Nenorocirea lui Carol aduse însă și căderea regelui Stanislav, pre care el îl suise pe tronul Poloniei, de unde coborâse pre August Electorul de Saxonia. Dar trebui să dăm mai întăi o lămurire despre acest rege polon. Carol văzuse pre palatinul Stanislav Leșcinski când îi fusese trimis deputat de confederația Varsaviei. Junele palatin plăcu cuceritorului sved. El avea o fizionomie norocită, era franc, brav, deprins cu ostenelele și iubit de vasalii săi. Regele svezilor cunoscându-l, zise: "Omul acesta îmi va fi purure prieten", și în gura lui Carol aceste vorbe însemnau: Omul acesta va fi rege. Curând după aceasta, se porunci Adunării să-l aleagă rege. Cardinalul primat se împotrivea. — Ce-i lipsește lui Leșcinski? îl întrebă regele sved. — Sire, e prea june... — E de vrâsta mea, îl curmă Carol posomorându-se; și bietul cardinal ieși, se duse acasă și, nu după mult, muri de necaz și de rușine că zisese o dobitocie. La 4 octomvrie 1705, Stanislav Leșcinski și soția sa Carlota Opalinska se încoronară și se proclamară rege și regină Poloniei. | 220 |
Costache Negruzzi | Regele Poloniei și Domnul Moldaviei | Carol însă biruindu-se, căzu puterea ce sprijinea pre Stanislav. Mai multe partide se ridicară și August reintrând în Polonia, leșii se uniră cu el, iar Stanislav se trase în Pomerania cu o mică gvardie ce avea. De acolo sub numele unui francez maior în oastea svedă ce-l chema Haran, întovărășit de baronul Sparre — care a fost mai apoi ambasador în Englitera și în Franța — și de un colonel, plecă pe ascuns într-o noapte spre a merge ca să se întâlnească cu regele sved. Întâmpinând mai multe necaze și primejdii în calea lor, în sfârșit ajunseră la hotarele Turciei, de unde baronul Sparre se înturnă în Pomerania, iar Leșcinski intră în Moldavia, unde domnea atunce Nicolai Mavrocordat. După prebegirea domnului Dimitrie Cantemir, Moldavia rămăsese într-o stare tulburată. Duhurile era ațâțate și inimile îngrijite. Planul lui Cantemir, mai mult personal decât obștesc, izbutise numai a da prepusuri Porței, care începuse a privi Moldavia ca o țară dușmănească și cine știe ce urâte urmări ar fi avut starea aceasta, dacă din o norocită întâmplare nu s-ar fi rânduit domn Nicolai Mavrocordat. Acesta era unul dintr-acei oameni rari care stau ascunși în umbră, pănă ce timpul și întâmplările îi scot la lumină. El, deși moldav de viță, fusese născut la Fanar și crescut în diplomația acea grecească, din care ades izbucnea mari lucruri, mari pozne. | 223 |
Costache Negruzzi | Regele Poloniei și Domnul Moldaviei | Înzestrat și cu duh firesc, el cunoștea mai toate limbile Europei; era bun cârmuitor, aspru cătră aristocrați, pre care știa a-i ținea în respect, și blând cătră norod. Într-o zi, cum șădea singur în palatul domnesc, un edecliu intrând, îi dete o scrisoare de la vornicul Manolache Roset, pre care un înadins o adusese în minuta aceea. Voltaire, Histoire de Charles XII. Prin acea scrisoare, acest boier îl înștiința că "întâmplându-se la un sat de lângă Bacău a fiiului său Ștefan și văzând multele supărări și bântuiri ce fac ostașii leși și svezi care veniseră la iernatic în Moldavia, s-au sculat cu slugile sale și cu oameni de strânsură câți au putut găsi în pripă și lovind pre acei ostași fără veste, i-au spart, și îi aduce pre toți în butuci cu steagurile și ofițerii lor" . Adăogea că "au mai nimerit acolo trei ofițeri svezi cu patru slugi și că se văd a fi oameni de treabă, care, văzând prinderea leșilor, ar fi juruit mulți galbini de aur ca macar pre dânșii să-i lasă a se întoarce la Ardeal de unde au venit; dar că el le-ar fi răspuns că-i dator a-i aduce înaintea domnului, că ei s-ar fi primit, rugându-l numai să nu intre ziua în Iași; și că vine și el cu dânșii la monăstirea Galata" * A doua zi seara, sosi vornicul Manolache și cu acei trei ofițeri și, lăsând pre doi cu fiiul său Ștefan la monastire, veni cu cel al treile la curte. | 249 |
Costache Negruzzi | Regele Poloniei și Domnul Moldaviei | Mavrocordat îl primi, deși era aproape de miezul nopții. Vorba între ei urma latinește. Ofițerul se recomendă ca un francez în slujba regelui de Svedia. — Dar ce rang ai? întrebă Mavrocordat. — Major sum, răspunse acesta. — Imo maximus es, zise prințul zâmbind și, sculându-se, îl salută cu respect, căci îl cunoscu că era regele Stanislav, pentru că a fost văzut pe tatăl său Leșcinski (cu care acesta semăna foarte) când fusese ambasador lângă Poarta Otomană. Îndată porunci să-i gătească gazdă la Trisfetitele, unde rândui spre slujba sa din însuși curtenii săi pre cuparul, camarașul al doile, vatavul de copii și pre caminarul Spandonie cu un capitan de ostași. În următoarea zi, în vreme ce regele polon mergea la biserica catolică ca să se comunice, stafetele lui Nicolai-vodă plecau ca să vestească vezirului, hanului și pașii de Bender venirea acestui oaspet la Iași. Nicolae Costin, Hron. Așteptând răspuns, Mavrocordat se întâlnea ades serile cu Stanislav care nu ieșea, ascultând liturghia în casă, pe care o zicea în toate diminețile un preot franciscan. Răspunsul n-a întârziat. El cuprindea că domnul Moldaviei să trimiță îndată sub bună pază pe regele Poloniei la Tighine. Spun că Stanislav auzind hotărârea aceasta, și-a adus aminte de Franțisc I, regele Franției, care după fatala bătălie de la Pavia, unde căzuse prins, scria maicei sale aceste neuitate cuvinte: Tout est perdu hors l'honneur! | 227 |
Costache Negruzzi | Zăbăvile mele din Basarabia în anii 1821, 1822, 1823, la satul Șărăuții, în Raiaua Hotinu | Pe la mijlocul veacului al 17le, mânia indienilor asupra ișpaniolilor urma necontenit. Auzârile celi adivărate n-au stâns dintre noroadile aceste asuprite înfricoșata pomenire a cumplitelor fapte a biruitorilor săi; ei era numai supuși, însă nu era robiți, întru această vremi un gubernator avé asupra indienilor o mânie și o ură ascunsă mult mai mari decât aceea a procătohilor săi. Secretariul lui, cumplit împlinitori a poroncilor sale celor strașnice, era râpitori piste măsură, pentru aceasta îl ură indienii mai tari decât pe stăpână-său, el au murit de năprasnă, și sămnile cari s-au văzut pe trupul lui după moarte nu lasă nici o îndoială cum că nu l-au otrăvit indienii. Spre discoperire acelor ce au făcut această faptă, s-au făcut cercetări, însă nu s-au putut afla ce mai mică urmă. Această întâmplari au pricinuit mare spaimă și îngrijiri, căci între indieni urma fapta această ră; știut era că ei cunoșté otrava ce omorâtoare, căci de multe ori să dovedisă că ei întrebuințase otrava, această taină însă nu să puté scoate de la dânșii nici cu munci nici cu moarte. După câtăva vremi, gubernatorul au cerut trebuința a să întoarce la Ișpania, și curte ișpaniolească au ales gubernator în locul său pe graful Ginhon. | 201 |
Costache Negruzzi | Zăbăvile mele din Basarabia în anii 1821, 1822, 1823, la satul Șărăuții, în Raiaua Hotinu | Graful acesta, aflându-să în floare vârstii sale, și având toate darurile celi bune, s-au însurat cu o tânără persoană vrednică de iubit și pe care o iubea foarte, dobândind de la ea asămine iubire. Ea voié a urma soțului său, dar graful temându-să de ura indienilor, voié cu toată măhniciune ci-i pricinuie dispărțâre ca să rămâie soția lui în Ișpania. Grafina să temé de primejdia întru cari să afla soțul ei de a fi jărtvit la ura și la răsplătire dușmanilor săi, precum, și de cumplita răutate a indienilor. Faptile celi dovedite, iar mai vârtos povestirile gubernatorului celui de pe urmă zugrăve pe indieni ca pe niște robi înrăutățiți cari să arată în ochi ascultători și credincioși, iar pe ascuns sunt vrednici a face faptile celi mai răle și mai groaznice. Unii și alții povisté lucruri mai necrezute dispre puterea și lucrare otrăvilor dintru aceste țări, și toate aceste povesitiri era adivărate. Frica cari au pricinuit grafinii aceste auzâră cu atâta mai mult o sâlé a mergi împreună cu soțul ei, ca sâ-l păzască cu toată privigherea putincioasă și cu străjuire amoriului. La purcedire sa au luat împreună cu sâne câteva dame ișpanioali care trebuia să fie la curte sa în Lima; între acești dame se afla o prietină a ei din tinereță, ce mai bună și mai credincioasă. | 219 |
Costache Negruzzi | Zăbăvile mele din Basarabia în anii 1821, 1822, 1823, la satul Șărăuții, în Raiaua Hotinu | Beatrix (așa să numé ea) era cu câțva ani mai mare decât gubernata, dar iubire ei cătră ea să asămăna cu iubire unei maice cătră fiică-sa, ea s-au sâlit cu tot chipul a o faci să rămâie la Madrid, dar văzându-o că este nestrămutată în hotărâre sa, au dat parolă grafinii că o va întovărăși. Măcar că indienii era bucurați că s-au mântuit de gubernatorul lor cel mai denainte, dar tot nu să arăta cu mai multă iubire cătră urmașul său. El esti ișpaniol, zâcé ei, deci nu putem aștepta de la dânsul decât nedreptate, lăcomii de bogăție și tiranie. Ei nu credé vorbile cari le auze de la alții pentru graful cum că esti om blând, cu omenie și cinstit, ci numai cât poftore între ei, el este ișpaniol! Acest cuvânt care să auză din gura lor, arăta ura lor ce groaznică. De la luare Americii, face indienii, în necazul lor, o răsplătire ascunsă care niciodată nu o puté prepuni vreun ișpaniol. Ei era siliți a da tiranilor lor tot aurul și toate petrile scumpe a lumii nouă, însă au tăinuit de ei niște comori mai scumpe și mai folositoare omenirii. Lăsând ișpaniolilor tot luxusul firii, ei au oprit pentru dânșii numai adivăratile ei bunătăți. | 206 |
Costache Negruzzi | Zăbăvile mele din Basarabia în anii 1821, 1822, 1823, la satul Șărăuții, în Raiaua Hotinu | Numai ei știa leacurile cele puternice și minunate împrotiva otrăvilor celor grele, numai indienii cunoșté încă și darul cel minunat a tămăduitoarei scorțișoarei de Hina, și toți s-au îndatorit prin o legătură cu prăznuire cari o pază ei cu credință, și prin celi mai strașnice giurământuri și adesăori înnoite, ca niciodată să nu discoperi asupritorilor lor tainile acești așa mari. Indienii avé totdeauna încă și în vremea robiei cei amară un fel de ocârmuire dinlăuntru. Ei ș-au ales o căpitenie a căruia lucrările celi ascunsă să cuprindé întru aceasta: a-i aduna noapte la vremi rânduite spre a înnoi giurământurile lor, și spre a însămna câte o dată pe vreunul din dușmanii lor spre a-l jărtvi cu moarte. Fiind acei indieni cari lăcuie prin târgurile celi mici mult mai slobozi decât acei care slujé în palatul gubernaților, sau care era întrebuințați spre lucruri obștești, nu lipsé niciodată a veni la acești adunări de noapte ce să face pe dealuri, pe la locuri pustii, și la cari să puté mergi numai pe niște potici ce să pare evropeilor nerăzbătute. Pe atunce să numé căpetenia lor ce ascunsă (avé ei însă mai multe) Ximeo. Acesta fiind foarte scârbit pentru nenorocirile și nedreptățile ce pătimé nația sa de ișpanioli, au izgonit din inima lui ce împodobită din fire cu cucernicie, evlavii și blândeță, toate simțirile cele liniștite și toată fapta bună. | 227 |
Costache Negruzzi | Zăbăvile mele din Basarabia în anii 1821, 1822, 1823, la satul Șărăuții, în Raiaua Hotinu | Mânia lui ce iute nefiind mărginită prin temeiurile învățăturii, l-au făcut mai pe urmă sălbatec și cumplit; cu toate aceste, fapta otrăvirii să împotrivé haractirului său, pentru aceasta nu întrebuința el niciodată această strașnică mijlocire și au oprit acest metahirisis și de la nenorociții lui tovarâși, el ură totdeauna acest fel de fapte răle și nu le puté suferi. Ximeo avé numai un fiiu ce să nume Mirvan, pe acesta îl iubé el foarte, și i-au lăsat o parte a urâciunii și a pizmei sale asupra ișpaniolilor. Mirvan era tânăr, frumos și bun la inimă, el să însurasă de trii ani cu Zuma, indianca ce mai frumoasă din tot cuprinsul orașului Lima. Zuma, fiind tot așa de blândă și de bună cu cât era frumoasă, au întemeiat fericire soțului său și trăié numai pentru dânsul și pentru copilul ei cari era de doi ani. Azan, altă căpitenie, era acela ci ave, după Ximeo, ce mai mare cinste la indieni. Azan era iute și cumplit și mânie lui ce neâmpăcată cu cari era născut nu să potole nicicum cu vreo sâmțâre liniștită, ci mai vârtos să aprinde. Acești amândouă căpetenii crede că să trag din neamu crăiesc incaș. Cu vro câteva zile mai înainte venirii gubernatorului nou, au strâns Ximeo în noapte dintâi o adunare pe movila unde să afla copaciul sănătății sau a tămăduirei (așa numé ei copaciul a căruia scoarță tămăduiește frigurile). | 233 |
Costache Negruzzi | Zăbăvile mele din Basarabia în anii 1821, 1822, 1823, la satul Șărăuții, în Raiaua Hotinu | După ce s-au adunat toți, le-au vorovit întru acest chip: „Prietinilor! Tiranul nou are să ne tiranisască, pentru aceasta să înnoim giurământurile răsplătirii cei drepte; ah! aceasta o putem faci numai întru întuneric! Nenorociți și ticăloși fii a soarelui, am venit pân întru atâta, încât trebuie să ne acoperim cu întunericul nopții...! Stați să zâcem cuvântul cel strașnic a giurământului aice lângă copaciul tămăduirei, care giurământ ne îndatorești a nu discoperi niciodată tainile noastre!” După aceasta, Ximeo au urmat cu glas mai tare : „Noi giurăm a nu discoperi niciodată fiilor Evropii dumnezăieștile daruri a acestui svânt copaci, singură comoara ci ne-au mai rămas! Vai de ticălosul acela ci va vré a dărui această comoară a tămăduirei varvarilor ci ne tiranisăsc, și a cărora strămoși au ars capiștile și orașile noastre, au pustiit câmpurile și țarinile noastre și s-au scăldat în sângile părinților noștri, după ce le-au dat celi mai crude munci...! țâie ei acel aur ci-l răpesc de la noi, și de cari nu să mai satură; rămâie la ei acest aur pentru care au făcut atâte răle; noi vrem să fie numai pentru noi darul acest ceresc. De s-ar afla vreodată între noi vreun trădători a aceștii taine, așa giurăm: cum că îl vom goni și-l vom stânge de ar fi însuș tatăl, fratile, sau fiiul nostru. | 219 |
Costache Negruzzi | Zăbăvile mele din Basarabia în anii 1821, 1822, 1823, la satul Șărăuții, în Raiaua Hotinu | De va fi însurat, ne giurăm a goni și pe soție și pe copiii lui, și dacă nu-l vor arăta ei, și de ar fi copiii lui în leagân îi yom jărtvi, ca să-s stângă soiul lui cel rău...! Prietinilor! întăriți toți giurământul acesta din adâncul inimii voastre a căruia noimă ne-au lăsat-o strămoșii noștri după moarte lor, și cu un glas: noi făgăduim a păzi blăstămul acesta împrotiva fiiștecăruia ci va discoperi taina aceasta; noi giurăm că vom țâne această taină nestrămutată, și când ar ceri trebuința, suntem cei mai întăi gata a pătimi muncile celi mai cumplite și a răbda încă și moarte decât a o discoperi. Luați sama! strâga Azan cel sălbatec, că în vremile celi dintâi a asupririi noastre, când mii de indieni să tragé la locul cel cumplit a pedepsii, nici unul nu au vrut a-ș mântui viiața cu discoperire aceștii taine pe cari norodul o țâne ascunsă mai mult de 200 de ani... Socotiți voi singuri de să poate afla vreo pedeapsă vrednică pentru arătătoriu aceștii taine! Eu, cât pentru mine, mă giur că de s-ar afla vreunul între noi ci să va faci vinovat de o așa faptă, va muri de mâna mé și de ar și avé arătătoriu fimei sau copii de țâță, mă giur să-i omor pe toți.” Voroava această îngrozitoare nu au vorbit-o el fără scopos. | 226 |
Costache Negruzzi | Zăbăvile mele din Basarabia în anii 1821, 1822, 1823, la satul Șărăuții, în Raiaua Hotinu | Azan ave pizmă asupra lui Mirvan, fiiul lui Ximeo, nu numai pentru că el nu avé așa mari mânie asupra ișpaniolilor, dar mai ales pentru că Mirvan, având un copil prefrumos, era norocit; căci cei răi fiind de-a purure nenorociți, sunt de a purure zavistnici. „Azane! au răspuns Mirvan, omul îs poate împlini făgăduința fără cumplire, nici unul dintre noi nu va călca acest giurământ; înfricoșările tale nu sparii pe nimine, și sunt în zadar. Cine nu știi că tu fiind varvar vei goni pe arătătoriul aceștii taine și vei pedepsâ pe făcătoriul de rău?” Azan, mâniindu-să, vroie să răspundă, dar Ximeo au curmat sfada aceasta zâcând că ar fi far de socoteală și de primejdie a mai întârzié aceaste adunări a nopții și îndată toți s-au împrăștiat. Indienii, prifăcuți fiind de nevoi, arăta cinste și supunire ișpaniolilor numai pe dinafară. La intrare gubernatorului în Lima, să afla la porțile orașului mulțime de indienci tineri cu paneri plini de flori, înainte lor sta Zuma; frumusățile, grațiile și fața ei ce lină au pricinuit grafinei o așa plecări de iubire cătră ea încât, nu multe zile după aceea, au cerut-o ca să fie între celelalte roabe cari slujâia în palatul său. Grafina au simțit în curândă vremi cătră Zuma o așa, de mari iubire încât au ales-o spre slujbile celi osăbite pentru dânsa. | 222 |
Costache Negruzzi | Zăbăvile mele din Basarabia în anii 1821, 1822, 1823, la satul Șărăuții, în Raiaua Hotinu | Beatrix, prietina grafinii, socote că această alegire a Zumei era primejduincioasă, căci auzârile despre fățărnicie indienilor îi pricinuisă o așa mare groază, încât pe lângă haractirul ei cel bun din fire, să înfricoșa la orice răspuns a răutății pe care i ie-l pricinuié neâncredințare și frica; pentru aceasta nu era ea vinovată, căci ea să temé pentru prietina ei iar nu pentru dânsa. Damile din curte grafinei zavistuia foarte tari pe Zuma. Eli întrebuința slăbiciune sufletului Beatrixii făcându-o să urască pe indianca, eli îi spuné că Zuma esti necredincioasă, fățarnică, ascunsă, iubitoare de slavă și măreață pentru frumsățile ei, cum că pe grafina nu o iubești, și are mari ură asupra ișpaniolilor. După puțână vremi au adaos eli și mai multe, învinovățându-o că ar fi vorovit vorbe far de ispravă. Beatrix nu le crede toate, însă tot era în neodihnă și neâncredințare, și au apucat întru adivăr pizmă asupra Zumei cari crește cu cât vidé că gubernata o lua din zi în zi cu atâta mai mult la iubire cu cât era încredințată de ura, nedreptate și zavistie damilor ce să împrotivá ei . Zuma șâdé de a purure în odaia ei, mergând la grafina numai atunce când o chiema. Gubernatorul nu lăsa nimica spre a să face plăcut indienilor; aceștia însă avusăsă și mai înainte gubernatori cari era la început blânzi, drepți și iubitori, iar mai pe urmă părăsâsă toate acești frumoasă daruri, dintru cari pricină nici graful nu au putut câștiga dragoste căzută bunătății lui cei adivărate. | 249 |
Costache Negruzzi | Zăbăvile mele din Basarabia în anii 1821, 1822, 1823, la satul Șărăuții, în Raiaua Hotinu | Ei socoté bunătate și blândeța gubernatorului o fățărnicie sau o frică pricinuită din moarte secre-tariului ci era la gubernatorul procátohul său. Patru luni trecusă de la venire gubernatorului în Lima, când sănătate soției sale au început a pătimi. La început socoté toți că pricina slăbăciunei ei este din ferbințeala climii, dar începându-să a să mări din zi în zi, s-au spăriet cu toții! Grafina au căzut cu adivărat mai pe urmă în boala frigurilor de a tria zâ; toate mijlocirile spre tămăduire lor întru ace vremi știute au fost întrebuințate, însă toate au rămas fără lucrare. Grija Beatrixii era nemărginită; ea s-au sfătuit în taină cu doftorul ce îl luasă gubernatorul din Ișpania. Acesta, neputând tămădui boala, îi da a înțălegi cum că boala aceasta să naște dintru o pricină osăbită, ci este lui neștiută; shimile lui celi mâhnite, tăcere lui ce ascunsă au umplut pe Beatrix de frică, cum că prietina ei este otrăvită cu otravă pe încet lucrătoare. Dintru acest menunt nu era ea odihnită nici o clipală de ochi; prepusul ei cel strașnic căuta ea a-l țâne ascuns în taină de grafu și grafina, însă nu-l puté tăinui și de aceli două dame de curte a grafinii cari întărisă acest prepus al ei. | 206 |
Costache Negruzzi | Zăbăvile mele din Basarabia în anii 1821, 1822, 1823, la satul Șărăuții, în Raiaua Hotinu | Cine ar fi făcut această ră faptă? întreba ea. Nimine altul, răspunde damile, decât Zuma... Zuma care în tot ceasul întră la gubernata. Dar ce o au putut sâli, adaoge Beatrix, după atâte faceri de bine, a faci această cumplire? Ura! răspunde eli la toate întrebările. Zuma îi fățarnică, cu deșărtăciuni, iubitoare de cinste, măreață, și au luat asupra gubernatorului o patimă ascunsă și vrednică de toată pedeapsa, a amoriului!... în scurt, ea este indiancă și este obicinuită din copilărie a purta scopos cătră împlinire celor mai răii fapti! Beatrix nu au crezut câteva zile acest strașnic prepus. Ea vidé că prietina ei să vestejaște și frica nu o mai sloboză a să lupta cu acest prepus, și a nu-l păzi cu însuș ochii săi: ea asculta toate spusurile și crede toate zavistiile; frica au apucat și pe graful cari, nesocotind vreo faptă ră, era îngrijăt pentru o așa lungă țâneri a frigurilor. Părerea că grafina s-ar fi mai îndreptat au dat câteva zile bună nădejdi tuturor; doftorul făgăduié deplin însănătoșare; prepusul au adormit și Beatrix era liniștită, poronca ei însă tot urma ca Zuma să-s păzască pe ascuns, și niciodată să nu să lasă a întră în odaie unde era băuturile gătite pentru grafina. | 205 |
Costache Negruzzi | Zăbăvile mele din Basarabia în anii 1821, 1822, 1823, la satul Șărăuții, în Raiaua Hotinu | Nevinovata Zuma nu gândé în mijlocul aceștii tulburări decât la gubernata pre cari o iubé far de nici o fățărnicie și cu ce mai mari curățănii a inimii, întristându-să când cugeta că știi leacul boalei ci topea pe stăpână-sa, și nu-l poate a ie-l discoperi. Ea știa pre bine giurământurile acele strașnice, prin cari să legasă indienii ca niciodată să nu discoperi această taină a tămăduirei. De s-ar fi primejduit numai viiața ei, fără nici o frică ea ar fi arătat-o, dar discoperire aceasta ar fi pricinuit moarte și soțului și copilului ei. Ea știa mai vârtos că Ximeo, cel înfocat de răsplătire, ca să poată lucra mai cu slobozănie, au fost dat pe iubitul ei copil amanet în mâinile sălbatecului Azan și a lui Tamir carile era a doua căpitenie și cari era mai puțân cumplit, însă tot era vrăjmaș mare a ișpaniolilor. Zuma nu cutezá a arăta neodihna ei nici însuș soțului său Mirvan, ea să topé în lacrimi, în măhniciune și în tăceri. Neodihna ei să înmulțea, văzând că nădejde ci o ave toți de însănătoșare grafinii iarâș să perde, și că frigurile au apucat-o mai tare. Doftorul nu mai tăgăduie că grafina va perdi viiața întru această boală de va țâne ea încă 12 păn la 14 zile...! | 212 |
Costache Negruzzi | Zăbăvile mele din Basarabia în anii 1821, 1822, 1823, la satul Șărăuții, în Raiaua Hotinu | Acum întristare să împrăștiesă de obște prin palat! Această auzâri adusăsă pe graful și pe Beatrix în diznădăjduire și pătrunsăsă inima Zumei. Gubernata, cunoscând starea sănătății sale, arăta întru această întâmplare atâta statornicie cât și liniște a cugetului și temire de Dumnezău; „fiiștecare să dispărțăște cu păci din viiața ce fericită, dacă ea au fost fără prihană!” Ea priimisă sfintile taine pe cari doré, îs luasă zâua bună de la prietina și soțul ei pe cari îl ruga pentru fericire indienilor și mai vârtos pentru norocire iubitei Zumii și, după aceasta, s-au lăsat cu totul în mângâierea legii creștinești. Zuma, fiind privitoare aceștii jalnice întâmplări, nu mai puté rabda durerea inimii sale cea piste măsură. Pentru măhniciune ci ave de boala ce de trii luni a grafinii, au început a pătimi sănătate ei ce mai dinainte slăbită; într-aceeaș sară au dobândit boala frigurilor de a triia zi de cari zace grafina de moarte. După ce o au scuturat frigurile de vro două, trii ori, îi aducé Mirvan, cu slobozănie indienilor, pe ascuns, praful cel scump, cari trebuia să o lecuiască, însă ca s-îi dei în toate zilile numai câte puțin dintr-însul. Zuma au luat de dimineață parte ci trebuia să o iei sară. | 203 |
Costache Negruzzi | Zăbăvile mele din Basarabia în anii 1821, 1822, 1823, la satul Șărăuții, în Raiaua Hotinu | Fiind singură, căuta praful, lăcrăma și, rădicând ochii cătră ceri, zâci: „Preputernice Dumnezăule! Tu ești acel ce îmi insufle acest gând, eu nu o pot amintrile scăpa de moarte, fără să mă jărtvesc pe mine! Hotărâre me este luată! Eu nu voi discoperi taina ce strașnică. Prin moarte me vor vide indienii cum că eu m-am jărtvit pentru milă și dragoste; ei nu vor socoti că mă fac jărtvă pentru discoperire tainii giurate, ci vor gândi că însănătoșare ei au urmat cu agiutoriul doftorului; eu nu pui în primejdie nici viiața lui Mirvan, nici a fiiului meu... Eu voi muri! Dar ea va trăi...! Ce-i pasă nenorocitii Zumei de viiața ei! însă cât de scumpă este viiața aceștii cerești fiice cari n-au întrebuințat puterea ei decât întru a sprijini pe cel nenorocit, și a mângâia pe cel mâhnit! Viiața aceștii evgheniște apărătoare a săracilor și a robilor pe care o auzăm că să rugá cu glasul slăbit și mai pe giumatate mort pentru biețâ indieni, pentru acia, zic, care o lasă să moară!... Ah! făcătoare me de bine! Nici în vremi când te luptai cu moarte nu ai uitat pe credincioasa ta Zumă, eu auzăm cum gura tă mă chema și mă binecuvânta...! | 203 |
Costache Negruzzi | Zăbăvile mele din Basarabia în anii 1821, 1822, 1823, la satul Șărăuții, în Raiaua Hotinu | Eu mă giur pe sfânta lumină a soarelui, mă giur să te mântui de moarte“. După ce au zis cuvintile aceste, au strâns praful, puindu-l în sân, și s-au sculat. Ea gândé după aceasta cum ar puté întră pe ascuns în cabinetul unde sta băuturile și dofto-riile pentru grafina. Ea nu ave ce mai mică frică de prepusul cel asupra ei, nici de privighere ci o ave toți în palat ca nici Zuma, nici alte roabe indienci să nu fie slobodi a întră în odaia grafinii; ea au hotărât a întră în cabinet sară și socoté că acolo va afla pe vreunul din păzitori adormit, iar împrotivă întâmplându-să, au pus gând să zâcă că vroiești a afla pentru stare sănătății grafinii. Cercând cum ar puté întră în cabinet fără să margă prin odaie grafinii, s-au scoborât pe niște scăriți, ea au aflat o ușă mică a cabinetului cari să dișchide pe scăriță, a căria chei era în încuietoare ușii; au hotărât a întra noaptea prin ușa aceasta în cabinet și s-au întors iarâș înapoi în odaia ei. După poronca Beatrixii, fiiștecare pas ce-l face Zuma să pază cu ce mai mari luare-aminte, și păzitorii au înștiințat degrabă că Mirvan au venit astăz la Zuma, că una din damile curții asculta la ușă ca să vadă ci vorbesc, însă n-au putut înțălegi nimica, fiindcă ei vorbe foarte încet, și că Mirvan, când s-au dus, arăta neodihnă în fața lui, că Zuma după aceea s-au scoborât gios la scăriți, au cercat toate ușile și, în urmă stând la ușa prin care să întră în cabinet, să pare că să temi să nu o vadă cineva și, după aceea, s-au suit în odaie ei. | 281 |
Costache Negruzzi | Zăbăvile mele din Basarabia în anii 1821, 1822, 1823, la satul Șărăuții, în Raiaua Hotinu | Beatrix, auzând aceasta, tremura de frică, căci au înțăles îndată că Zuma are scopos a întră sară în cabinet. Damile au luat poronca de la dânsa ca s-îi dei de știre în menuntul ci Zuma va ieșâ din odaie ei ca să-s ducă din cabinet și să lasă cheia la ușă; după aceasta, îndată Beatrix s-au dus la gubernatorul ca să spui aceli ci s-au întâmplat; el era foarte îngrijăt și au hotărât să-s ascundă cu Beatrix în cabinet. Pe la un ceas de noapte, păzitorii au dat de știre Beatrixii că Zuma să scoboară pe scări, pe întuneric, foarte îngrijătâ și cu toată paza de taină. Beatrix și graful s-au ascuns îndată în cabinet. După câteva menunte, au văzut ei că Zuma au deschis ușa încetișor și au intrat în cabinet: ea era galbănâ, tremura și pașă încet, după aceasta s-au uitat împregiurul său cu îngrijări și au ascultat la ușa prin cari să întră în odaia gubernatii: toate era în tăceri. Zuma mergi la masă, unde sta numai o băutură într-un șâp de cristal; ea scoate din sân hârtia cu praful de Hina; o disface, ia șipul cu o mână și cu ceealaltă toarnă praful. De abie sfârșâsă ea, când gubernatorul, pătruns fiind de grozăvie, sari zicându-i acești cuvinte: „Ticăloasă! | 212 |
Costache Negruzzi | Zăbăvile mele din Basarabia în anii 1821, 1822, 1823, la satul Șărăuții, în Raiaua Hotinu | Ci ai turnat în băutură...?” La această discoperiri, la această strașnică întrebări, Zuma rămâne înlemnită, șipul îi cădi din mână și să strică, și ea cădi leșinată pe un scaun, zicând: „Ah! Eu sunt perdută!” De acolo au dus-o slugile în odaie ei. Graful și Beatrix hotărâsă a nu discoperi grafinii această nelegiuită faptă, „Căci, zâce graful, ea numai cât să va supăra rugându-mă să iert pe această cumplită arătări, însă nimica nu mă va puté faci întru această lumi să iert această urâtă faptă, nu. Trebui să-s dei pildă, și eu voi să o dau.” în palat și în oraș întru acel menunt s-au lățit veste că Zuma ave scopos să otrăvască pe gubernata și cum că au și prins-o întru această faptă; întru aceeași sară, au dat-o gubernatorul giudecătoriei și au poroncit să o ducă la închisoare. După ci au aflat Mirvan această jalnică vesti, s-au dus la Azan și la Tamir, și cugetând în sâne numai moarte, le-au zis: „Fiiul meu ești în mânile voastre, făgăduiți-mi numai atâta, cum că de vom țâne noi taina cu credință, îl veți da înapoi tatălui nostru după moarte noastră.” „Noi giurăm pentru aceasta, au răspuns Azan, dar țâie îți ești știut că de să va discoperi taina cât de puțân, copilul tău va perdi viiața.” „Noi vom ști a muri, au urmat Mirvan.” După aceasta, s-au dus tulburat și au intrat de bunăvoi în temniță. | 235 |